Depărtarea fizică de cei dragi este tot mai grea.
Acum când tehnologia e tot mai avansată, când avem lucruri care altă dată păreau imposibile, nu avem persoanele dragi lângă noi.
Cum să nu-ți strângi în brațe copilul?
Cum să nu-ți săruți mama?
Cum să nu-i ștergi lacrimile copilului?
Cum să nu săruți mâinile muncite ale mamei tale?
Depărtarea aceasta socială este cel mai dificil lucru pe care-l trăim.
Suntem nevoiți să stăm departe și din motive raționale acceptăm, dar sufletul nostru plânge cu lacrimi amare. Oare vom învăța ceva din această lecție?
Ca mamă am acceptat depărtarea copilului, pentru maturizarea lui, pentru că știu că există un moment în care acesta își ia "zborul" din familie, pășește în propria viață cu avânt de tinerețe. Momentul poate fi mai devreme sau mai târziu. Nu contează. Singurul lucru care contează cu adevărat este să fii capabil să-l eliberezi pentru a-și trăi viața, a face propriile greșeli sau a se bucura de realizările lui.
Astăzi însă, cea care m-a uimit cu maturitatea ei, a fost fiica mea.
Nu aș fi crezut în vecii vecilor că voi auzi asemenea cuvinte înțelepte de la ea, la vârsta ei.
Și atunci mi-am dat seama că de multe ori am nedreptățit-o.
Fiind al doilea copil, atenția mea a fost distributivă, timpul meu l-am împărțit. Poveștile de seară nu le-am mai citit eu, ci fratele ei. Jocurile, timpul petrecut împreună a fost la jumătate. E logic, e normal, dar privind în urmă mi-am dat seama că nu e corect.
Întorcând însă imaginea amintirii mele, realizez că ea este o luptătoare, că ea înfruntă viața cu mai mult curaj și determinare pentru că încă de la început a avut libertatea mai mare de a face lucruri. Nu pentru că eu am citit cărți care să mă învețe acest lucru, ci pur și simplu timpul meu era înjumătățit.
Acest timp care trece prea repede, iar noi pierdem perioade frumoase ale copilăriei lor.
Dar când viața ne scutură și ne așază la locul nostru, așa ca în cazul acesta excepțional, cauți să-ți aduci aminte de momente plăcute petrecute împreună.
Și mi-am amintit.
O buburuză.
Perfectă.
Micuță, delicată, frumoasă.
Ochii mari, albaștri în primele luni, apoi...negri. Gene lungi, sprâncene trasate perfect.
Primul ei zâmbet, după câteva zile, mi-a umplut inima de fericire. Zâmbetul perfect.
Nu îmi mai era teamă, aveam experiență. O îmbrăcam, o aranjam singură fără nici un ajutor.
La prima ei băiță i-am trimis afară pe toți.
Eu și ea, noi fetele și atât.
Am pregătit apa, așa cu termometrul pe care-l primisem în dar de la prietena mea din capitală, dar ca să fiu sigură mi-am lăsat cotul în apă să simt temperatura...Obișnuințe vechi.
Am așezat-o cu atenție în apă ținând capul și am privit-o cu dragoste de mamă.
I-am mângâiat mâinile și piciorușele și mi-am dat seama cât de perfecți ne crează Dumnezeu.
A chiuit.
Îți place apa, i-am șoptit, vei fi o înotătoare.
I-am sărutat fruntea și pieptul și am simțit acolo, în acel moment că ea...este minunea mea.
Timpul a trecut, băița copilului nu mai este la fel. Apa nu mai trebuie potrivită, ea se potrivește singură de la termostatul bateriei. O baterie pe care am găsit-o https://www.neakaisa.ro/baterii-baie
Plăcerea copiilor e și mai mare. Iar noi părinții, care cautăm și găsim cele mai bune și interesante lucruri pentru copii lor, reușim să-i surprindem de fiecare dată.
Mulțumirea este și mai mare, când înotătoarea mea îmi spune:
Pregătesc apa pentru o baie lungăă...ca să uit că sunt acasă și nu pot merge la înot.
O băiță de vis.
Pentru minunea mea,
Pentru voi,
T.A.
Acum când tehnologia e tot mai avansată, când avem lucruri care altă dată păreau imposibile, nu avem persoanele dragi lângă noi.
Cum să nu-ți strângi în brațe copilul?
Cum să nu-ți săruți mama?
Cum să nu-i ștergi lacrimile copilului?
Cum să nu săruți mâinile muncite ale mamei tale?
Depărtarea aceasta socială este cel mai dificil lucru pe care-l trăim.
Suntem nevoiți să stăm departe și din motive raționale acceptăm, dar sufletul nostru plânge cu lacrimi amare. Oare vom învăța ceva din această lecție?
Ca mamă am acceptat depărtarea copilului, pentru maturizarea lui, pentru că știu că există un moment în care acesta își ia "zborul" din familie, pășește în propria viață cu avânt de tinerețe. Momentul poate fi mai devreme sau mai târziu. Nu contează. Singurul lucru care contează cu adevărat este să fii capabil să-l eliberezi pentru a-și trăi viața, a face propriile greșeli sau a se bucura de realizările lui.
Astăzi însă, cea care m-a uimit cu maturitatea ei, a fost fiica mea.
Nu aș fi crezut în vecii vecilor că voi auzi asemenea cuvinte înțelepte de la ea, la vârsta ei.
Și atunci mi-am dat seama că de multe ori am nedreptățit-o.
Fiind al doilea copil, atenția mea a fost distributivă, timpul meu l-am împărțit. Poveștile de seară nu le-am mai citit eu, ci fratele ei. Jocurile, timpul petrecut împreună a fost la jumătate. E logic, e normal, dar privind în urmă mi-am dat seama că nu e corect.
Întorcând însă imaginea amintirii mele, realizez că ea este o luptătoare, că ea înfruntă viața cu mai mult curaj și determinare pentru că încă de la început a avut libertatea mai mare de a face lucruri. Nu pentru că eu am citit cărți care să mă învețe acest lucru, ci pur și simplu timpul meu era înjumătățit.
Acest timp care trece prea repede, iar noi pierdem perioade frumoase ale copilăriei lor.
Dar când viața ne scutură și ne așază la locul nostru, așa ca în cazul acesta excepțional, cauți să-ți aduci aminte de momente plăcute petrecute împreună.
Și mi-am amintit.
O buburuză.
Perfectă.
Micuță, delicată, frumoasă.
Ochii mari, albaștri în primele luni, apoi...negri. Gene lungi, sprâncene trasate perfect.
Primul ei zâmbet, după câteva zile, mi-a umplut inima de fericire. Zâmbetul perfect.
Nu îmi mai era teamă, aveam experiență. O îmbrăcam, o aranjam singură fără nici un ajutor.
La prima ei băiță i-am trimis afară pe toți.
Eu și ea, noi fetele și atât.
Am pregătit apa, așa cu termometrul pe care-l primisem în dar de la prietena mea din capitală, dar ca să fiu sigură mi-am lăsat cotul în apă să simt temperatura...Obișnuințe vechi.
Am așezat-o cu atenție în apă ținând capul și am privit-o cu dragoste de mamă.
I-am mângâiat mâinile și piciorușele și mi-am dat seama cât de perfecți ne crează Dumnezeu.
A chiuit.
Îți place apa, i-am șoptit, vei fi o înotătoare.
I-am sărutat fruntea și pieptul și am simțit acolo, în acel moment că ea...este minunea mea.
Timpul a trecut, băița copilului nu mai este la fel. Apa nu mai trebuie potrivită, ea se potrivește singură de la termostatul bateriei. O baterie pe care am găsit-o https://www.neakaisa.ro/baterii-baie
Plăcerea copiilor e și mai mare. Iar noi părinții, care cautăm și găsim cele mai bune și interesante lucruri pentru copii lor, reușim să-i surprindem de fiecare dată.
Mulțumirea este și mai mare, când înotătoarea mea îmi spune:
Pregătesc apa pentru o baie lungăă...ca să uit că sunt acasă și nu pot merge la înot.
O băiță de vis.
Pentru minunea mea,
Pentru voi,
T.A.
Comentarii
Trimiteți un comentariu