Țara lui Papură-Vodă

Suntem în țara lui Papură-Vodă!
Avem responsabilitate, dar n-avem.
Stăm acasă, dar nu stăm.
Înțelegem, dar nu pricepem
Facem lucruri, dar dacă nu...nu-i nimic.
Spunem, dar putem să fim muți că nu contează.
Lucrăm, dar nu contează.
Și uite așa lista poate continua la infinit.

Voi mai pricepeți ceva?
Până acum în învățământ trebuia, obligatoriu, să se facă tone de hârtii. Nu conta munca la clasă, nu conta faptul că reușeai într-un fel sau altul să ajuți copii să vină la școală. Nu. Nimic.
Verificare la hârtii.
Ai hârtii?
Ești grozav.
Nu ai...vai de mama ta!

E...Uite cum se schimbă totul.
Nu hârtii.
Legătură cu elevii. On-line.
De parcă te-au instruit ei câțiva ani să faci asta.
Nici măcar ani nu trebuia, acolo câteva zile.
Nimic.
Noroc pe unii că au mai făcut cursuri on-line și atunci mai au habar.
Învață repede.

Responsabilitate?
Cine îi învață pe elevi să lucreze? Îmi spuneți? Părinții?
Păi aceștia știu?
Ei trebuie să se gândească la ziua de mâine: serviciu, mâncare și protecția în fața bolii.
Ne învârtim de mai mult de o lună în jurul cozii fără să rezolvăm nimic. Dascălii se chinuie cum pot să mai trimită o temă, să povestească cu elevii și cu părinții pentru că toți sunt îngrijorați. Să le dea speranță, să-i încurajeze și să-i responsabilizeze.

Țara lui Papură-Vodă.
Bate vântul...ne aplecăm. Când într-o parte, când în alta.

Să vă explic:
Un om de la un serviciu oarecare 5 ani completează hârtii. Știe ce trebuie să facă, a învățat într-o lună, de exemplu și asta face zilnic. Apare ceva nou...în două zile învață și apoi aplică pe hârtiile lui.
E...
Dar dacă omul acesta, care-și știa foarte, foarte bine lucrul îl trimiți acasă și îi spui: deschide platforma....și muncești.
Nu-i dai nimic.
Are în cel mai bun caz telefonul personal.
Să-mi spuneți mie că se poate descurca din prima zi fără nici o problemă.
Și vorbesc de un om matur.

Copii?
Ce să facă?

Părinții?
Adică...ar trebui să facă profesorii cursuri cu mine părintele, ca eu să îi explic copilului și să-l ajut la teme și proiecte. Că de, nu se poate face de rușine, pentru că...mă fac eu de rușine.
Cerc vicios.

În concluzie:
Din 1990 învățământul se reformează, fără o reformă clară, cum bate vântul după urechea fiecăruia. Generații întregi sacrificate elevi, profesori și părinți deopotrivă.
Nimic nu are logică.
Nu există o coerență.
Nu contează munca, conteză numai ceea ce vor ei, de la o zi la alta.
Suntem pioni în țara lui Papură-Vodă.

Îmi iubesc țara, dar m-am săturat de nimicul care ni se servește ambalat frumos.
.................
Copilul meu, hai să te învăț să lucrezi pe platformă!!!
Mâine ai temeee și nu vreau să le fac eu.

Pentru voi,
      T.A.