Roboți sau marionete?

Mi-am prins flori de câmp în păr și privesc spre voi. Nu cu bucurie, nici cu tristețe, nici veselie, nici fericire. Doar privesc.

Am lipsit o perioadă din motive tehnice. Se mai întâmplă, cred. Oarecum s-au rezolvat...

Mă tot întreb când vom învăța din greșelile noastre?

Când nu mai repetăm aceleași și aceleași greșeli?

Când nu mai urâm fără rost pe cei care nu ne îndeplinesc dorințele egoiste?

Când ne maturizăm suficient pentru a ridica privirea și a merge mai departe?

Timp peste timp...

Nimic nu ne aduce înapoi fericirea pierdută. 

Nimic nu ne mângâie sufletul în durerea pierderii iubirii. 

Nimeni și nimic. 

De câțiva ani de zile aud mereu același lucru: Viața merge mai departe!

Și...da, e adevărat. 

Nu, nu înseamnă că este plăcut.

Nu înseamnă că este ușor.

Eu tot râdeam de o vreme și spuneam: Nu, nu suntem roboți! Gândim, vorbim, luăm decizii. Bune, rele, nu contează, le luăm.

A venit, însă, coronavirusul și viața noastră a tuturor a fost dată peste cap. 

A fost prima dată când am simțit că suntem roboți. 

Noi, oamenii de rând, nu am mai avut puterea de a decide asupra vieții noastre. 

Cum m-am simțit?

Cumplit de tristă.

Cumplit de furioasă că nu pot decide.

Cumplit, pur și simplu.

Nu știu dacă voi ați simțit lucrurile în modul acesta, dar știu că frica indusă metodic și periodic, din oră în oră...a lăsat urme adânci în sufletul meu, al apropiaților mei și al cunoscuților mei. 

Aș vrea să înțeleg lucrurile, dar nu pot.

Aș vrea să cred că nu suntem doar roboți sau marionete, ci putem să ne clădim destinul prin muncă, libertate de gândire, prin modul pe care l-am ales să ne ducem viața, bun sau rău.

Aș vrea să cred că eu nu mă voi schimba, că voi rămâne Eu, chiar dacă cuvintele mele plac sau nu plac cuiva. 

Tristețea mă cuprinde uneori. Munca de acasă nu-mi aduce nici o satisfacție profesională. Nu mă înțelegeți greșit, muncesc mult mai mult de acasă, dar am un gust amar, un nod în gât. 

Mă gândesc deseori de ce m-aș ascunde de ceva inevitabil?

Înțeleg, mă protejez, dar nu mă ascund.

Cred și susțin din tot sufletul că decizia de a sta acasă, de a face munca de acasă ar trebui să ne aparțină 100%. Dacă eu consider că și mergând la serviciu pot să mă protejez, atunci ar trebui să pot face asta.

Dacă eu consider că relațiile inter-umane sunt mai importante decât virusul acesta, atunci ar trebui să am posibilitatea de a-mi desfășura activitatea acolo, la locul ei.

Nu mai cred în basme, demult, chiar dacă mai sunt unii care așa consideră. Nu mai cred în povești de adormit copii. Am învățat să-mi pun întrebări, am învățat să-mi exprim nemulțumirile, am învățat să caut soluții la fiecare problemă ivită. Și să știți că nu este greu. Iar satisfacția este uriașă atunci când reușești să-ți argumentezi părerea personală. 

Însă, aș fi vrut să fi învățat acest lucru de când am fost pe băncile școlii.

Viața mea ar fi fost diferită.

De ce? șoptiți voi.

Pentru că un om care știe să vorbească, care știe să-și argumenteze punct cu punct părerea este respectat de cei din jur. Când simți că ești respectat, prinzi curaj, încredere în tine. Crește stima de sine. Ești încrezător, ești mai puternic. Și nimeni nu te poate călca în picioare.

Știi să-ți aperi drepturile fundamentale pe care le ai.

Roboți...

Suntem oare?

Iar viața noastră e doar o iluzie cu fericiri sau tristeți, cu drame sau bucurii?

Aș vrea să-mi pot răspunde, dar gândurile mele se blochează undeva...

Poate nu roboți, doar marionete!

Pentru voi,

        T. A

Am revenit!💥