Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet larg.
Timpul zboară și iarăși am intrat într-un ritm nebun al vieții din care este așa de greu să ieși și să faci strict ce-ți place. Încă nu-mi dau seama dacă sunt oameni care se trezesc dimineața și după ce-și beau cafeaua sau ceaiul lucrează numai și numai ceea ce le place. Societatea în care trăim ne închistează, ne pune limite în aspirațiile noastre. Sau limitele ni le punem noi? Cred însă, că de cele mai multe ori oamenii din jurul nostru zidesc garduri în jurul nostru tăind fiecare aspirație, fiecare dorință sau încercare de a merge mai departe cu o ură brăzdată de zâmbete batjocoritoare. Doar așa, pentru că pot! Cu egoism, pătrunși de un așa zis "spirit civic". "Nu, nu trebuie să zbori, nu trebuie să ieși din rând. Nu, nu trebuie să visezi, nu trebuie să-ți deschizi aripile și să zbori! Zborul îți face rău...poți să cazi, poți să te rănești, poți să mori..." Câte și mai câte motive, pentru a-și justifica gestul egoist de a te ține în rând, închistat într-o lume mizeră.
De câteva săptămâni mă gândesc serios la lucrurile care mă împiedică să scriu. Nu am nici un motiv serios, în afară de oboseala cronică și poate cel mai important, faptul că-mi petrec prea mult timp din viață în fața ecranului pentru munca de zi cu zi. Când termin munca închid ecranul și gata. Digitalizarea asta forțată nu mi-a dat aripi să zbor ci m-a îngrădit mai mult. Mi-a tăiat aripile în visare și m-a adus la viața reală, într-o lume fără nume.
Motive, ziceți voi! Posibil, vă răspund eu zâmbind.
Începutul în scris, e asemeni oricărui lucru făcut, e cel mai greu...
Gândurile sunt răsfirate în zare și ca să le aduni și să le presari pe hârtie îți trebuie curaj, liniște și încredere. Aceasta ne-a fost anihilată într-o lume fără nume, vorba poetului. Ce să facem să reaprindem flacăra speranței? Nu vrem să se șteargă urma noastră pe pământ, vrem să rămână acolo încrustrată în pietrele munților, șoptită de râurile line și cântată de valurile șăgalnice ale mării. Vrem să fim urma care bântuie viitorul, care nu dispare indiferent cât încearcă unii să o șteargă.
Cuvinte răsfirate așternute la început de an, cu speranță oarbă în puterea dorinței nemărginite de a așterne litere pe foia albă, de a naște idei și a da conținut vieții acesteia nebunatice.
Cuvinte adunate în pustiul sufletului, sprijinind idei, speranțe, iubiri. Cuvinte așternute cu grijă deplină pentru voi, în speranța de a privi fiecare în sufletul lui preț de o clipă și a vedea dacă ziduri sunt ridicate în jurul lui.
Dacă da...presărați flori pe fiecare piatră, pictați-vă gândurile în culori calde, umpleți golurile cu muzica inimii voastre, scrijeliți cuvinte suave și lăsați moștenire frumosul sufletului vostru!
Dărămați ziduri închistate ale vieții voastre și lăsați dorințele voastre să străbată galaxii.
La mulți ani, 2023!!!!
Pentru voi,
Mihaela
Comentarii
Trimiteți un comentariu