Treceți la conținutul principal

Viața...în pași de dans

     Arc peste timp, peste sentimente, peste trăiri.                                                                                        Oricât de mult vrem să ne reconectăm la viața pe care am trăit-o înainte de oprirea în loc a lumii (Știți voi!), nu reușim. Sunt două pespective diferite. Stați o clipă și priviți în oglindă. Prima data din partea stângă, apoi din partea dreaptă. Vedeți același lucru? Cele două imagini sunt aproape identice. Aproape. Mici detalii le fac diferite. Aceste detalii ne îndepărtează așa de mult de lumea și timpul petrecut înainte și de ceea ce trăim acum. Infinit de mult. Schimbări peste schimbări.

    Lumea s-a schimbat, oamenii s-au schimbat, copii s-au schimbat și ei. Totul e altfel, nimic nu mai este la fel. Gândirea noastră s-a modificat, dar oricât de mult mă întreb în ultimul timp, dacă în bine, nu pot să mă hotărăsc asupra răspunsului.                                                                                                      Mă uit în jur și văd fețe, nu oameni, văd indivizi grăbiți, nu oameni, văd stresul zilei, nu oameni. Grimase, nu zâmbete. Fețe împietrite, nu fericire. Îngrijorare, multă îngrijorare, nu speranță.

    Toate acestea sunt încrustrate adânc în sufletele tuturor, chiar și a copiilor, ceea ce este și mai tragic. Unde este copilăria aceea fără griji, pe care am avut-o noi? Cu jocuri și stat afară până târziu și cărți citite în noapte... Unde e fericirea din zâmbetul unui copil, când primește o simplă bomboană?          Nimic nu-i mai mulțumește, nimic nu ajunge la așteptările lor...

    Arc peste sentimente. Imagini a unor oameni dezbrăcați de iubire, de bunătate și veselie. Cum să fii vesel, când nu reușești să-l faci fericit pe cel de lângă tine? Cum să fii vesel, dacă mâine nu mai ai de lucru? Unde e siguranța zilei de mâine?

    Sigur că un milion de întrebări se întrevăd în zare, dar cum putem să oprim acest iureș? Cum ne revendicăm omenirea, într-o lume în care tehnologia avansează pe zi ce trece. Citeam astăzi o știre, în care spunea că există un prototip al unui robot, care are capabilitatea de a-și schimba forma, solid-lichid, pentru a trece prin anumite locuri. Cam asta era ideea. Nu contează cine l-a făcut, sau din ce este realizat, ci doar ce poate face.  Mi-am adus aminte de motivul pentru care am numit blogul:      Tehnologie...amară! Cu cât avansăm mai mult, omul va suferi mai mult.

    Priviți cu atenție și găsiți în jurul vostru lucruri, locuri, oameni care să vă facă să zâmbiți. Căutați cu atenție bucuria în lucruri simple: lecturarea unei cărți, ascultarea unei melodii preferate sau de ce nu, dansați!!!

    Pentru cei care nu ați citit cărțile lui Steve Berry, vi le recomand din tot sufletul. Modul în care scrie autorul te determină să nu lași cartea din mână. Personajele sunt complexe, iar acțiunea este așezată pas cu pas cu finețe până la punctul culminant. Când termin o carte a acestui autor, mă întreb mereu, cum a reușit să mă transpună în mijlocul acțiunii și să trăiesc alături și prin personaje, totul. Minunat!                Mi-am dorit foarte mult cartea "Foc și sânge", de George R.R. Martin. Pot să spun că am așteptat-o cu nerăbdare, fiind o fană a carților "Urzeala Tronurilor". A cărților, nu a filmului!                                        Dar am fost tare dezamăgită de felul în care este scrisă cartea această. O cronică. Stil greoi, personaje multe. Acțiune când și când. Timp fragmentat. Am reușit să citesc jumătate și de 2 luni stă acolo și nu știu să mă mai străduiesc, sau nu? Cine știe!

    În ultima vreme am încercat să-mi depășesc anumite limite. Să ies din zona de confort și să fac ceva strict pentru mine, pentru a-mi bucura sufletul și a da jos masca aceasta a tristeții, care a pus stăpânire și pe mine, asemeni lumii în care trăiesc.

    Așa că viața...în pași de dans, a început cu ceva timp în urmă. Recunosc sunt antitalent, dar am un dar de a persevera într-un lucru, dacă-mi doresc ceva, că până la urmă începe să-mi placă! Așa că iată-mă învățnd pași de dans, concentrând fiecare fibră a ființei mele în cântecul repetitiv, dar zâmbind la fiecare acord final. Nu, nu petru că dansez bine, ci pentru că fac acest lucru îmreună cu alte doamne care-și doresc asemeni mie, să schimbe ceva în viața lor. Poate nu reușesc să dansez minunat, dar cu siguranță simt o schimbare în felul în care trăiesc o melodie. Și dacă tot am ajuns la această, trebuie să vă mărturisesc că melodia Flowers a cântăreței Miley Cyrus este minunată. De mult nu mi-a mai plăcut ceva așa de mult.

    Timp cu timp. Faceți din ce aveți timp al bucurie, depășiți masca impenetrabilă a tristeții, stresului zilnic și dați o șansă sufletului să fie fericit, chiar și pentru câteva clipe când citiți, ascultați muzică, desenați, dansați sau doar priviți un peisaj minunat de iarnă.                                                                            Redescoperiți lumea!


                                         Pentru voi,

                                                    Mihaela.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cornul abundenței

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi. Pur și simplu. Fără bucurie sau tristețe, fără să zâmbesc, așa pur și simplu. Evenimentele din ultimele zile m-au cam lăsat fără cuvinte. Aș glumi, dar nu-mi prea vine, aș plânge, dar nu-mi vin lacrimile. E așa...cum să zic apocaliptic. Am trăit să o vedem și pe asta! Mi-e teamă, însă, că e doar începutul. M ă întreb de câteva zile care este motivul reacției noastre exagerate din ultimele zile. Cred că ați observat că am folosit persoana I, plural. Marți am fost la cumpărături, normal. Doar nu credeți că sunt altfel. Doar că dacă am ajuns acolo am luat pufuleți, că de, mi-era dor, câteva alimente, nu prea multe. Cert e că dacă am plătit am constatat că în urmă cu două zile, la alte cumpărături obișnuite cheltuiam dublu. Vai de mine, ce mă fac eu cu pufuleții mei! A cum trecând la lucruri serioase m-am tot întrebat de ce reacția aceasta. Am ajuns la concluzia că e oarecum justificată. Ni s-a prezentat situația din China. Acum din ...

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t...

Punct și de la capăt

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu seninătate. Uneori, se pare, supăr pe toată lumea. Mă întreb dacă fac asta intenționat. Nu. Nu eu supăr. Realitatea supără. Adevărul doare. Adevărul spus în fața cuiva, fără menajamente, e mai cumplit decât orice. De ce? Pentru că oamenii preferă să le spui adevărul așa pe ocolite, sau doar frânturi, ca să poată "duce". Să menajezi sentimentele celor din jur în defavoarea ta. Asta vor. P rivesc cu bunătate spre voi, dar adevărul e tot acela, nu pot să-l schimb, nu-mi doresc să-l schimb. Adevăr și atât. Viața asta ciudată m-a învățat să privesc omul în ochi și să-i spun ce simt chiar dacă nu-i place, să-mi expun punctul de vedere chiar dacă supără, să fiu Eu. Dacă greșesc, e vina mea. Responsabilitatea mea. Mă judec cu extremă seriozitate, dar în același timp aștept foarte multe de la cei din jurul meu. Punct și de la capăt! A m spus asta de nenumărate ori și probabil o să mai repet: scrisul e pasiunea mea. D...