Uneori mă întreb de unde-mi izvorau cuvintele în perioada aceea de scris intens. Poate pentru că atunci eram atât de hotărâtă să scriu, încât totul se înșira fără niciun efort. Apoi, viața a prins alt contur și m-am pierdut pe mine, încă o dată.
De atâtea ori ne dorim să facem lucruri pentru noi, strict pentru noi, dar tot timpul intervine ceva și te lași pe ultimul loc. Oare...să ajut și pe acela, apoi pe...acela și tot așa te destrami în acțiunile tale și te pierzi în treburi de zi cu zi, în stres și agitație din toate părțile. Cel mai greu este să închizi ochii, iar când în sfârșit atingi perna cu fruntea și să te întrebi: Ce am făcut eu pentru mine, astăzi? Am râs măcar cinci minute?Am citit o carte, din cele trei începute încă din vară? M-am plimbat 30 minute și am privit natura în frumusețea ei de toamnă?
Nu...nu am făcut nimic din toate acestea și simt cum întreaga mea ființă se destramă în fire de praf. Unde este cea care-și dorea să aștearnă cuvintele pe hârtie? Înțepenită într-o lume care se schimbă de la zi la zi. E tot mai greu să te descurci, parcă așa prin învăluire totul e mai scump, se desfășoară în ritm alert și nici nu-ți dai seama când e luni și apoi duminică și tot așa.
Doar, doar trăim. Zi de zi, oră după oră. Unii cu bucurie, alții cu disperare. Unii fericiți, cei mai mulți triști, de o tristețe pământie. Ne ducem cu greu zilele și căutăm spre lucrurile materiale, uitând că nu suntem doar material.
Aș vrea să presar magia aceea a mea și să vă fac să zâmbiți, dar parcă și aceasta a fost luată de vântul cald al toamnei aceasteia, care pictează natura pentru noi. Frumusețea și împăcarea o găsiți privind în jurul vostru, natura. Nicidecum oamenii, pentru că dacă-i privești trebuie să-i și asculți, iar asta te poate duce în depresie, anxietate...ceva.
Tristețe de toamnă? Pretindem că le știm pe toate, dar de fapt nu prea știm nimic, pentru că toate sunt așa de încâlcite încât nu reușim să le pătrundem sensul. Vrem, vrem lucruri multe și imposibile. Nu știm să ne oprim la timp și să lăsăm munca măcar puțin și să dialogăm cu cei dragi, cu oricine, doar să rostim cuvinte, cuvinte...și iarăși cuvinte.
Nu pot vedea lumea decât prin ochii mei, iar ceea ce văd nu e deloc îmbucurător. De o vreme mă obsedează expresia "furt intelectual". Poate după ce am citit o carte, care părea că are multe lucruri luate din ceea ce am scris cu mult timp în urmă și mi-a sărit sufletul în mine, pentru că e tare ciudat să fie chiar tot la fel. Ideile m-au defint tot timpul, doar că e greu să vezi că uneori se construiește pe idei care-ți aparțin. Dar poate așa e ca în muzică, îmbini notele până sună bine, nu poți să faci chiar ce vrei, adică gamele sunt game și regulile, reguli și trebuie respectate ca să iasă melodia perfectă. Așa și la carte are reguli și chiar dacă pleci de la ceva depinde doar de tine dacă reușești să-ți pui amprenta pe ceea ce scrii, sau doar încerci. Trebuie să ai har/dar pentru a înșira cuvinte care să vindece, să te facă fericit, sau să-ți tresare sufletul în așteptarea următoarei apariții. Dacă nu-l ai...ghinion. Iar ceea ce am citit nu prea are.
Îmi vine să râd.. (e prima dată pe ziua de azi!) Am început să scriu, doar așa pentru că am reușit să deschid și blogul după o zi încărcată de stat în fața ecranului cu situații peste situații, iar acum îmi dau seama cât de mult mi-a lipsit și ce repede îmi vin ideile. Parcă stau ascunse acolo și se joacă ieșind din când în când.
Concluzia mea: nu lipsa ideilor, sau a cuvintelor mă ține în loc de la scris, ci lipsa timpului, pentru că las timpul să mă destrame în treburi obișnuite de zi cu zi. Uit sau sunt prea obosită să deschid unealta de scris și să aștern cuvintele...
Pentru voi,
Mihaela.
Comentarii
Trimiteți un comentariu