Scântei

 Oriunde ești, nu ești aici. 

 Nu ești în sufletul meu, nu ești în mintea mea, nu ești...

exiști, dar unde?

Zbori spre sufletul meu, doar că inima uneori nu primește și nu dăruiește...

Oriunde ești, nu ești lângă mine.

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi, senin, cu un zâmbet abia ivit pe față. Uneori uit să scriu o perioadă de timp, dar scrisul nu uită de mine și mă cheamă în fiecare clipă și scriu în fiecare zi cu o cerneală invizibilă înșirând rânduri, rânduri, cuvinte doar de mine știute într-o rânduială meticuloasă. Totul este notat în amintirile mele și pus la păstrare, pentru timpuri când deschid unealta de scris, o șterg cu atenție de firele de praf așternute asemeni fulgilor de nea, țesând o imagine a perfecținii într-o lume uitată și apoi, deschid cu atenție și mângâi fiecare literă ștearsă ici-colo de prea mult folosință și notez pas cu pas cuvinte, idei răsfrânte în sentimente. Timpul trece peste mine și simt cum mă întorc la vremea în care clipele nu erau ale mele, ci le dăruiam celor din jur într-o bunătate, pe care nu o înțeleg nici astăzi. Repet aceleași greșeli și trebuie să vină ceva, un mare STOP, ca să mă clatine, să mă fărâme în scântei și să-mi dau seama că e timpul...timpul să fiu eu pe primul loc. Eu. Doar. Eu.

Nu, nu e egoism, e un mod de a viețui, pentru că din dorința de a mulțumi pe toți ajungi să nu te mai recunoști. Muncești în neștire, iar când pui pauză - aștepți un semn, unul cât de mic, să te caute cineva, să-ți vorbească - Nimic. Absolut nimic. Vă vine să credeți că după anul în care am stat forțați acasă, am devenit egoiști, extrem de egoiști. Nu mai există empatie, nu mai există dorința de a ajuta fără să aștepți nimic material. Toți vor ceva, urgent. Să-și rezolve problemele  ca să-și facă viața ușoară. 

De când mă știu nu am așteptat de la oameni decât un simplu „mulțumesc”. Doar atât. E ceea ce mă face fericită. Doar că oamenii din jurul meu uită să zică „mulțumesc” și asta m-a întristat extrem de tare. 

M-am oprit. M-am oprit din tot ce făceam și mi-am zis „Până-aici! E timpul meu și eu îl împart cum doresc!” Și-am stat...Dar credeți că am lenevit, o nu! Am citit și am citit mult. Am devorat cărți în cele două săptămâni de odihnă pe care mi le-am impus. De aproape un an citesc literatură contemporană românească și am descoperit scriitori și scriitoare absolut fabuloși. Îmi place cum scriu și mă inspiră. Îmi ordonez gândurile după fiecare lectură și caut să descopăr frumusețea scrisului dincolo de cuvinte, de idei. Caut ceva pe care să pot aplica fără să copiez, ci doar într-o dezvoltare continuă. Și simt că sunt mult mai exigentă cu mine. Și chiar dacă un curs de scriere creativă rămâne o dorință aprinsă în sufletul meu, nu renunț. Mă destram în scântei, dar iau o oglindă și dau acestor scântei puterea soarelui.

Oriunde ești, nu ești aici!

Oriunde visezi să fii, nu ești...

Îmi prind scântei în păr și privesc spre voi cu bunătate. Presar puțină magie ...ȘI.

sunteți în sufletul meu!

   Pentru voi, 

          T.A