Oare dacă treci așa
razant pe lângă moarte îți schimbi cu totul perspectiva asupra vieții?
Oare totul se
schimbă în gândire, în faptele tale, în bucuria de a trăi?
Sunt întrebări care
mi le pun de ieri. Mă tot gândesc cât de mult m-am schimbat eu după ce am fost
cam așa ...cu un pas spre lumea cealaltă.
Știu că atunci când m-am trezit am
simțit așa o liniște, o siguranță că trebuie să iau viața în piept, să hotărăsc
singură asupra lucrurilor care mă fac fericită, asupra vieții mele. Cred că am
repetat luni în șir: "Gata, e gata. Noi nu mai avem nimic în comun."
Se uita la
mine și mă contrazicea cu cel mai frumos zâmbet din lume, expunându-și atât de
convingător ideile lui încât spuneam..."bine, fie". Și mergeam mai departe deși
știam că gândul lui nu e la mine, ci în altă
parte. Mi-am adus aminte atunci de cartea "Arta coversației", a doamnei Ileana Vulpescu, care
expunea așa de frumos cum femeia simte când este singură în căsnicie, când
celălalt are gândul setat la altă persoană... Am recitit cartea, știam că e
așa, dar de fiecare dată când încercam să vorbesc rațional, să expun lucrurile
logic se uita la mine și spunea: "Nu, nu e așa. Ți se pare ție, vorbești prosti!" Și am crezut că vorbesc aiurea, am crezut că doar mi se pare și i-am poruncit
inimii mele să iubească dincolo de ființă, dincolo de mine!
Dar oare întâlnirea
cu moartea m-a schimbat?
Da. Cred că da. Am
devenit cumva mai sigură pe ceea ce fac, mai aspră în purtare.
Ceva însă mă
chinuie de mulți ani...Mă tot întreb oare dacă primești sânge de la mai multe
persoane, normal ca să fii salvat, oare e posibil ca prin sânge să primești
ceva din cei care au donat? Mai exact sângele poartă cumva puțin din sufletul
donatorului. ( nu boli, nu la asta mă refer!!!) Îmi vine să râd, poate pentru
unii e o întrebare complet idioată, dar...Vedeți există un
dar!
De ce? O să spuneți
voi uimiți.
Pentru că e ceva
care simt de o vreme. Sunt lucruri pe care nu aveam cum să li știu și le știu!
Și atunci întrebarea este: Am dreptate sau nu? Greu răspuns...Dar o să mai
cercetez, o să mă mai informez. Promit. Și o să revin asupra acestei probleme.
Acum să revin,
întâlnirea cu moartea te schimbă?
Da, spun eu, te schimbă foarte tare.
Eu cred
că doar cel care trece prin acest moment poate înțelege.
Cei din jurul tău
degeaba încearcă că nu au cum să vadă ceea ce e atât de evident: viața aceasta
e doar un pas spre altceva!
Acum mai e o problema: depinde de fiecare ce a „văzut” dincolo.
Îmi aduc aminte că
atunci când m-am trezit senzația a fost: "de ce m-am trezit, era așa de bine!"
În
suflet era un pustiu după fericirea aceea așa de intensă pe care am simțit-o...
Vedeți
de ce privesc viața cu alți ochi decât cei din jurul meu?
Vedeți de ce sunt așa
de sigură în ceea ce fac? Pentru că viața asta ciudată mi-a dat mai mult decât
merit, pentru viața aceasta atât de urâtă m-a încercat mai mult decât pe alți
oameni!
Cei din jurul meu îmi tot repetă: "fiecare primește doar cât poate duce!"
Oare eu chiar atât pot duce?
Prietenii mei râd de mine când le spun că trebuie
să fiu liniștită și să nu mă supăr.. pentru a ține în echilibru boala pe care
am descoperit-o anul trecut...
Cum aș putea să fiu liniștită acum?
Dar încerc
cât se poate de mult să zâmbesc, să văd numai lucrurile frumoase și să nu mă
las copleșită de ceea ce se întâmplă. Să merg înainte pentru mine, pentru cei
din jurul meu...
Îmi repet mereu și mereu: "dacă am venit înapoi înseamnă că mai
am un rost pe lumea aceasta, că trebuie să mai fac ceva!" Și ideea aceasta mă
ține pe linia de plutire...Ideea aceasta îmi dă curaj.
Și ca să termin așa
frumos... tocmai am văzut cel mai frumos răsărit din
ultimii ani. Poate e un semn că anul acesta o sa fie altfel, mai bun, mai liniștit
și de ce nu cu mai multă fericire!
Să vă spun:
Pentru câteva
minute cerul s-a îmbujorat la vederea soarelui.
Razele au mângâiat discret
crestele pline de zăpadă ale munților aducând o strălucire de vis acestora.
Mi-am
adus aminte de cuvintele unui prieten de-al meu: "Eram la o conferință
importantă și am văzut pe geam cum apune soarele. M-am ridicat și am ieșit să
nu pierd frumusețea desăvârșită din fața mea, spre stupoarea tuturor. Când m-am
întors le-am zis simplu că despre tema aceea mai putem vorbi, dar un astfel de
apus îl vezi o dată în viață!"
Astăzi vă spun eu
vouă: "M-am oprit din scris pentru că un astfel de răsărit îl văd o dată în
viață!"
Și credeți-mă, a meritat.
***
Dar ceea ce am văzut a fost spectaculos.
Din păcate nu am putut prinde în cadru decât o fărâmă de frumusețe:
Răsărit de soare reflectat în munte!
Așa a început...
Din păcate imaginea este făcută prin geam și acesta era plin de picături...
Dar tot e spectaculos!
V-am spus: o părticică de frumusețe!
Pentru voi,
Eu.
Da daca iei organe de la altcineva chiar și sânge o părticică din ei rămâne la organe chiar sunt modificări mari etc mai documentează te multa sanatate
RăspundețiȘtergereMulțumesc. Încerc să am grijă de mine: sport, alimentație, scris și zâmbet! Nu mă las. Și eu cred că transfuzia aceea de sânge m-a schimbat. O să mai citesc despre asta, am promis! O seară frumoasă!
Ștergere