Întrebări existențiale

Oare dacă treci așa razant pe lângă moarte îți schimbi cu totul perspectiva asupra vieții?

Oare totul se schimbă în gândire, în faptele tale, în bucuria de a trăi?

Sunt întrebări care mi le pun de ieri. Mă tot gândesc cât de mult m-am schimbat eu după ce am fost cam așa ...cu un pas spre lumea cealaltă. 

Știu că atunci când m-am trezit am simțit așa o liniște, o siguranță că trebuie să iau viața în piept, să hotărăsc singură asupra lucrurilor care mă fac fericită, asupra vieții mele. Cred că am repetat luni în șir: "Gata, e gata. Noi nu mai avem nimic în comun." 

Se uita la mine și mă contrazicea cu cel mai frumos zâmbet din lume, expunându-și atât de convingător ideile lui încât spuneam..."bine, fie". Și mergeam mai departe deși știam că gândul lui nu e la mine, ci în altă parte. Mi-am adus aminte atunci de cartea "Arta coversației", a doamnei Ileana Vulpescu, care expunea așa de frumos cum femeia simte când este singură în căsnicie, când celălalt are gândul setat la altă persoană... Am recitit cartea, știam că e așa, dar de fiecare dată când încercam să vorbesc rațional, să expun lucrurile logic se uita la mine și spunea: "Nu, nu e așa. Ți se pare ție, vorbești prosti!" Și am crezut că vorbesc aiurea, am crezut că doar mi se pare și i-am poruncit inimii mele să iubească dincolo de ființă, dincolo de mine!

Dar oare întâlnirea cu moartea m-a schimbat?

Da. Cred că da. Am devenit cumva mai sigură pe ceea ce fac, mai aspră în purtare.

Ceva însă mă chinuie de mulți ani...Mă tot întreb oare dacă primești sânge de la mai multe persoane, normal ca să fii salvat, oare e posibil ca prin sânge să primești ceva din cei care au donat? Mai exact sângele poartă cumva puțin din sufletul donatorului. ( nu boli, nu la asta mă refer!!!) Îmi vine să râd, poate pentru unii e o întrebare complet idioată, dar...Vedeți există un dar!

De ce? O să spuneți voi uimiți.

Pentru că e ceva care simt de o vreme. Sunt lucruri pe care nu aveam cum să li știu și le știu! Și atunci întrebarea este: Am dreptate sau nu? Greu răspuns...Dar o să mai cercetez, o să mă mai informez. Promit. Și o să revin asupra acestei probleme.

Acum să revin, întâlnirea cu moartea te schimbă? 

Da, spun eu, te schimbă foarte tare. 

Eu cred că doar cel care trece prin acest moment poate înțelege. 

Cei din jurul tău degeaba încearcă că nu au cum să vadă ceea ce e atât de evident: viața aceasta e doar un pas spre altceva! 

Acum mai e o problema: depinde de fiecare ce a „văzut” dincolo.

Îmi aduc aminte că atunci când m-am trezit senzația a fost: "de ce m-am trezit, era așa de bine!" 

În suflet era un pustiu după fericirea aceea așa de intensă pe care am simțit-o...

Vedeți de ce privesc viața cu alți ochi decât cei din jurul meu? 

Vedeți de ce sunt așa de sigură în ceea ce fac? Pentru că viața asta ciudată mi-a dat mai mult decât merit, pentru viața aceasta atât de urâtă m-a încercat mai mult decât pe alți oameni! 

Cei din jurul meu îmi tot repetă: "fiecare primește doar cât poate duce!" 

Oare eu chiar atât pot duce? 

Prietenii mei râd de mine când le spun că trebuie să fiu liniștită și să nu mă supăr.. pentru a ține în echilibru boala pe care am descoperit-o anul trecut...

Cum aș putea să fiu liniștită acum? 

Dar încerc cât se poate de mult să zâmbesc, să văd numai lucrurile frumoase și să nu mă las copleșită de ceea ce se întâmplă. Să merg înainte pentru mine, pentru cei din jurul meu...

Îmi repet mereu și mereu: "dacă am venit înapoi înseamnă că mai am un rost pe lumea aceasta, că trebuie să mai fac ceva!" Și ideea aceasta mă ține pe linia de plutire...Ideea aceasta îmi dă curaj.

Și ca să termin așa frumos... tocmai am văzut cel mai frumos răsărit din ultimii ani. Poate e un semn că anul acesta o sa fie altfel, mai bun, mai liniștit și de ce nu cu mai multă fericire! 

Să vă spun:

Pentru câteva minute cerul s-a îmbujorat la vederea soarelui. 

Razele au mângâiat discret crestele pline de zăpadă ale munților aducând o strălucire de vis acestora. 

Mi-am adus aminte de cuvintele unui prieten de-al meu: "Eram la o conferință importantă și am văzut pe geam cum apune soarele. M-am ridicat și am ieșit să nu pierd frumusețea desăvârșită din fața mea, spre stupoarea tuturor. Când m-am întors le-am zis simplu că despre tema aceea mai putem vorbi, dar un astfel de apus îl vezi o dată în viață!"

Astăzi vă spun eu vouă: "M-am oprit din scris pentru că un astfel de răsărit îl văd o dată în viață!"

Și credeți-mă, a meritat.

               ***

Imagini făcute de mine, normal.

Dar ceea ce am văzut a fost spectaculos. 

Din păcate nu am putut prinde în cadru decât o fărâmă de frumusețe:

Răsărit de soare reflectat în munte!

Așa a început...

Din păcate imaginea este făcută prin geam și acesta era plin de picături...

Dar tot e spectaculos!

V-am spus: o părticică de frumusețe!

Pentru voi,

               Eu.