Treceți la conținutul principal

Vacanță

Cât de interesant este când ajungi în concediu. Țipetele copiilor, glasurile enervate ale mamelor, berea și glumele tăticilor. Mă întreb și acum cine se odihnește cu adevărat în concediu?
Mama?
Tata?
Voi ce spuneti?

Cred, din experienta, că tata.
Daca e la mare tata își "clătește" ochii.
Și nu se agită deloc.
Dacă e la munte poate că mai face câte un grătărel și mai muncește puțin, dar nu prea mult că de, este tata!
O să spuneți că sunt nedreaptă,  dar zău că nu. Sunt un bun observator și mă pasionează comportamentul uman.

Să revin la mare...
Să vedeți și să nu credeți. Plaja românească plină ochi. Om în om.

Bun. E un moment de bucurie, normal, dar mai avem la capitolul servicii.
Aici suntem tare în urmă.
Doar că am mai văzut ceva oamenii au început să spună ce nu le place. Adică să ne înțelegem românii au ajuns să nu mai accepte orice pentru că au fost și în alte locuri unde au văzut cum trebuie să fie.
Un joc de cuvinte, îmi dau seama, dar voi cu siguranță ați înțeles esența.
Litoralul românesc este cel mai frumos, de la natură.  Trebuie doar să se vrea...

Bun.
Am mai discutat eu despre asta, nu insist.
Era ceva: țară minunată,  dar păcat că nu vrem să punem în valoare ce avem.

Vacanța...
Vacanța trebuie să fie un moment de relaxare pentru întreaga familie. Și...în special pentru mama.
De ce?
Pentru că ea muncește 24 de ore din 24.
De când știe că are pruncul în pântece, nu mai are odihnă. Se contopește cu el, respiră pentru el, îi simte emoțiile, râde cu el, plânge cu el. Noapte de noapte stă trează când are febră... câte și mai câte.
Mama are grijă de toți.
Cine are grijă de ea?

Întrebări fără rost într-o țară minunată cu oameni rămân suspendați în vremuri trecute.

Pentru voi,
      T. A





Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t

Viața...în pași de dans

       A rc peste timp, peste sentimente, peste trăiri.                                                                                        O ricât de mult vrem să ne reconectăm la viața pe care am trăit-o înainte de oprirea în loc a lumii (Știți voi!), nu reușim. Sunt două pespective diferite. Stați o clipă și priviți în oglindă. Prima data din partea stângă, apoi din partea dreaptă. Vedeți același lucru? Cele două imagini sunt aproape identice. Aproape. Mici detalii le fac diferite. Aceste detalii ne îndepărtează așa de mult de lumea și timpul petrecut înainte și de ceea ce trăim acum. Infinit de mult. Schimbări peste schimbări.      L umea s-a schimbat, oamenii s-au schimbat, copii s-au schimbat și ei. Totul e altfel, nimic nu mai este la fel. Gândirea noastră s-a modificat, dar oricât de mult mă întreb în ultimul timp, dacă în bine, nu pot să mă hotărăsc asupra răspunsului.                                                                                                      M ă u

Fir de suflet

       Cine ești în lumea aceasta mare? Unde îți dorești să fii peste o clipă, o zi sau un an? Cum reușești să înfrunți fiecare zi din viață? Cu privirea plecată în înfrigurarea sufletului sau zâmbind senin spre cerul îmbujorat al dimineții?      Cine ești tu? În mulțimea destinelor ne pierdem, ne micșorăm până la un fir de suflet tremurat. Cum îți învingi teama de nou și răzbați deasupra inimii? Încredere înzecită în gândul tău răzleț, care străbate nemărginirea lumii.      Cine este el? Fantasmă a proprilor emoții, trăiri agățate în gânduri deșirate pe covorul vieții. Idei risipite în vântul primăvăratec, idei cu sens și fără sens, în îngemănare absurdă a senzațiilor, a simțirii, a trăirii la limită. Cu sens. Fără. Azi. Ieri. Mâine.      Cine suntem noi? Suflete îngemănate în dureri neștiute, în speranțe deșarte, în inimi pustiite de doruri nenumărate. Un gând, o idee încrezătoare, aducătoare de speranțe. Împărtășite sau nu. Dorite. Voite. Putere aducătoare de viață, de durere și