Treceți la conținutul principal

Vacanță

Cât de interesant este când ajungi în concediu. Țipetele copiilor, glasurile enervate ale mamelor, berea și glumele tăticilor. Mă întreb și acum cine se odihnește cu adevărat în concediu?
Mama?
Tata?
Voi ce spuneti?

Cred, din experienta, că tata.
Daca e la mare tata își "clătește" ochii.
Și nu se agită deloc.
Dacă e la munte poate că mai face câte un grătărel și mai muncește puțin, dar nu prea mult că de, este tata!
O să spuneți că sunt nedreaptă,  dar zău că nu. Sunt un bun observator și mă pasionează comportamentul uman.

Să revin la mare...
Să vedeți și să nu credeți. Plaja românească plină ochi. Om în om.

Bun. E un moment de bucurie, normal, dar mai avem la capitolul servicii.
Aici suntem tare în urmă.
Doar că am mai văzut ceva oamenii au început să spună ce nu le place. Adică să ne înțelegem românii au ajuns să nu mai accepte orice pentru că au fost și în alte locuri unde au văzut cum trebuie să fie.
Un joc de cuvinte, îmi dau seama, dar voi cu siguranță ați înțeles esența.
Litoralul românesc este cel mai frumos, de la natură.  Trebuie doar să se vrea...

Bun.
Am mai discutat eu despre asta, nu insist.
Era ceva: țară minunată,  dar păcat că nu vrem să punem în valoare ce avem.

Vacanța...
Vacanța trebuie să fie un moment de relaxare pentru întreaga familie. Și...în special pentru mama.
De ce?
Pentru că ea muncește 24 de ore din 24.
De când știe că are pruncul în pântece, nu mai are odihnă. Se contopește cu el, respiră pentru el, îi simte emoțiile, râde cu el, plânge cu el. Noapte de noapte stă trează când are febră... câte și mai câte.
Mama are grijă de toți.
Cine are grijă de ea?

Întrebări fără rost într-o țară minunată cu oameni rămân suspendați în vremuri trecute.

Pentru voi,
      T. A





Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t...

Sclipici

Î n ultima vreme gândurile mi-au invadat tot spațiul personal. Nu reușesc să prind o clipă libera în care să fie liniște. E așa...o apăsare, o tristețe care nu-și are locul, o presimțire, care nu știu dacă e bună sau rea. Cred că imbătrânesc. Am ajuns să nu pot dormi din cauza gândurilor.🤔 Tinerețe-bătrânețe. C red că depinde foarte mult de starea de spirit. De fapt nu contează câți ani ai, ci cum ești tu. Spuneam astăzi într-un discurs că fiecare dintre noi strălucim. Replica a fost, normal: Avem sclipici? Am râs de comicul situației și le-am explicat că nu sclipiciul dă strălucirea unui om, ci aura. Ceea ce este el, ceea ce transmite către ceilalți  și chiar mai mult, strălucirea vine din sufletul fiecărui. S-au uitat puțin cam neîncrezători spre mine 🙂 Nu am renunțat la discursul meu. Sclipirea...ne întinereste! Sclipirea...ne aduce beneficii. Sclipirea, ne dă mai multă putere de muncă, ne intăreste, ne descurcă prin lumea aceasta mare. Sclipirea se vede în chipul u...

tell her you belong to me

A stăzi, într-o zi în care soarele "și-a făcut de cap" împrăștiind căldură de noiembrie, mi-am adunat gândurile și m-am hotărât să revin puțin la cartea mea. Pentru cei care au început să-mi citească blogul doar de puțin timp, trebuie să vă spun că atunci când am început mi-am propus să scriu o carte în timp real. Și am făcut acest lucru o perioadă de timp. Eram mulțumită de rezultat. Mi-am depășit limitele permanent. Am învățat în fiecare zi, am studiat. Dar ...m-am oprit. N u pentru că nu-mi plăcea ceea ce făceam, ci pentru că viața "mi-a dat o palmă" atât de grea încât m-a pus la pământ. Am simțit-o în toată ființa mea, atât de real, atât de dureros, încât mintea a refuzat să zboare în visare, în scris, în idei și cuvinte. Nu , nu am vrut să renunț la pasiunea mea. Am continuat să scriu. Gânduri. Idei. Principii. Sfaturi. Realități. Și mi-a ieșit și asta. ( știu, sunt foarte modestă!!!) A stăzi, într-o zi călduroasă de noiembrie, am simțit că trebuie să m...