Treceți la conținutul principal

My war

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.
Trebuie să recunosc că mi-este tot mai greu să scriu. Sufăr pentru că nu aștern cuvintele pe hârtia virtuală, dar mi-am dorit o pauză de la toate activitățile ca să-mi încarc sufletul, mintea și inima de clipe frumoase. Și am reușit!
Dar...când faci pauză îți e greu să o iei de la început!
Așa că...timp de o lună nici măcar nu am deschis unealta de scris. Îmi vine să râd că scriu de mai mult de doi ani și nimeni nu-mi scrie nimic, nimeni nu mă contrazice. La aceste lucruri m-am gândit în ultima lună când am fost în vacanță.
Astăzi când mi-am făcut curaj să deschid unealta de scris...un comentariu!
Mă uitam la el și nu pricepeam.
M-am întors la articolul pe care l-am scris la începutul vacanței mele și atunci mi-am dat seama ca am terminat cu o întrebare și... am primit răspuns. Mulțumesc.

Mă întrebam zilele trecute dacă fata cu flori în păr mai există și nu știam ce să-mi răspund. Astăzi când am început să scriu...a revenit, așa pur și simplu.
Mi-e tare greu să privesc în jurul meu și să găsesc supărare. Aș vrea să iau tristețea de pe fețele oamenilor mei dragi și să o arunc departe. În valurile mării să o poarte în larg, să dispară.
Viața asta ciudată care îți dă și apoi îți ia, care îți ia și apoi îți dă.
Unde sunt eu, oare?

Lupta...
Lupta cu tine, cu sentimentele pe care le ai.
Lupta cu cei din jurul tău pentru a putea supraviețui.
Lupta pe care o vezi zi de zi în jurul tău: pentru bani, pentru avere, pentru supremație, pentru câte și mai câte.
Lupta...
Lupta în ringul de box sau kickboxing. E aceeași.
Determinare, voință, dorința de a câștiga cu orice preț, hotărâre, pasiune.

O să râdeți, dar am pariat cu mine, ieri.
Pariul meu a fost să pot asista la o gală de meciuri de kickboxing
Dacă nu reușeam...aveam câteva lucruri de schimbat în viața mea.

Am reușit.
Vai de capul meu!
M-am uitat cum se bat și mă gândeam în același timp de ce se agită așa de tare cei din jurul meu, că oricum nu au cum să lupte ei! Priveam cu atenție fața luptătorilor și încercam să ghicesc cine câștigă. Trebuie să vă spun că am cam nimerit 70%. Nu pentru că sunt deșteaptă. Ci pentru că se vedea în joc. Câștigătorii nu erau disperați după câștig. Erau foarte concentrați pe ceea ce făceau și își calculau fiecare mișcare. Aici era diferența.

Cei din jurul meu au văzut doar loviturile, eu am văzut mai mult...
Cum arată? râdeți voi.
Puțin, recunosc. Dar nu prea mult. Tehnica de luptă m-a interesat.
Am căutat să văd dacă există furie, frustrare.
Acum că mă gândesc nu prea a existat. Doar acolo unde luptătorii erau cam la egalitate, pentru că nu reușeau să-l doboare pe celălalt. Acolo se vedea furia.
Au fost, cred și cele mai spectaculoase meciuri, dar și cu nasuri sparte.
Furia aceea venea cumva din frustrare. Trebuia să-l doboare pe cel din fața lui și nu putea.

M-am întrebat deseori în ultima vreme cum am rezistat în ultimii ani și cum am trecut de situațiile limită prin care am fost. Mi-am dat seama că voința și furia a fost cele care m-au ridicat de jos.
Ce vreau să spun este că viața este asemeni luptei din ring. Doar că uneori mai mulți oameni vor să te doboare. Știi. Ești conștient de fiecare lovitură pe care o primești.
Uneori poți reacționa, de cele mai multe ori nu.
Ai de ales când ești la pământ.
Te ridici și le zâmbești, sau rămâi la pământ.
Cel mai ușor, vă spun din experiență, este să stai întins, să te lași doborât șă nu mai reacționezi.
Cel mai greu e să cauți echilibru, chiar dacă nu îl mai ai, să găsești o putere interioară de care nu știai și să te ridici. Chiar dacă încă nu poți judeca bine, te ridici.
Atunci, câștigi.

Premiul nu contează așa de mult, conteză să reușești să-ți depășești limitele, să faci ceva peste puterile tale, pentru tine. Satisfacția e uriașă.

Mi-a plăcut modul în care s-a terminat fiecare luptă: cu îmbrățișarea adversarului.
Cu salutul antrenorului celuilalt, albitrului și apoi al antrenorului personal.
Vedeți?
Acesta e sportul: modelează oameni.
E atât de important să educăm copii prin sport, cât mai mult sport.
Deprind valori.
Îi schimbă.
Îi ordonează.

Revenind la furie.
Ieri am căutat-o.
Doar că nu prea am găsit-o.
Și mi-am șoptit în gând: ce rost are să încep ceva care nu o să-mi oprească furia din inimă, din suflet, din minte? Mai bine revin la banda mea pe care nu am mai văzut-o de.....

Războiul e greu...
Câștigăm însă luptă cu luptă. Uneori pierdem. Ne ridicăm. Mergem mai departe. Luptăm iarăși.
La sfârșit vedem dacă am câștigat războiul personal.
Lupta mea, poate fi a ta!
Lupta ta, poate fi a mea!
My war.

Pentru voi,
          T.A.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t...

timpul liniștii mele...

În urmă cu patru luni prietena mea îmi spunea că sunt în furtună, un ciclon mai exact, din care o să ies și totul se va calma. Nu am crezut-o pentru că părea așa de departe liniștea...Dar acum îmi dau seama că sunt acolo pe marginea aceea a furtunii și încep să simt liniștea tot mai mult. Trebuie să-i mulțumesc prietenei mele care permanent a fost omul care m-a susținut și mă susține în cele mai grele momente ale vieții mele. Timp de liniște...într-o viață atât de nebună...Pare ciudat, nu? Am citit în dimineața aceasta un articol despre comprimarea timpului și primul gând în mintea mea a fost: Dar eu vorbesc despre asta cu oamenii din jurul meu de ani de zile! E evident că s-a comprimat timpul! Cum? o să mă întrebați voi râzând. Păi...simplu. Așa de simplu. Timpul nu ne mai ajunge! E senzația tuturor, doar că nu ne dăm seama de ce! Nu este vina noastră că nu mai reușim să facem toate lucrurile care altădată le făceam, e pur și simplu TIMPUL! Eu am început să vă...

Stay in my heart...

Valsul inimii mele.. . Am simțit iubirea așa din tot sufletul, m-am îmbătat cu fericirea, am simțit că trăiesc la cote maxime, mereu pe câte un vârf aproape să cad...și nu am căzut foarte mult timp. Dar viața aceasta grea și păcătoasă m-a tras cumva în vâltoarea ei, m-a prins de degete și m-a aruncat în prăpastie arătându-mi partea urâtă pe care am refuzat permanent să o văd! The beautiful Blue Danube.. . Am fost nevoită să învăț să nu mai cred în oameni, să privesc cu uimire în jurul meu, să aleg cele bune din multe rele...Viața mi-a dat cea mai cruntă lecție, m-a pus la pământ și nu m-a mai lăsat să sper, să zâmbesc și să trăiesc. Am ridicat însă capul și nu am privit decât în față, am căutat să mă încurajez singură și să învăț să sper. Am încercat să văd frumusețea acolo unde nimeni nu o vede. Am ascultat muzica care îmi place și m-am lăsat purtată pe ritmurile muzicii clasice găsindu-mi cuvintele, speranțele distruse, visele uitate în colțul inimii mele și credința puternică. ...