S tarea aceasta între visare și trezvie, oare există? E xistă oameni care visează. Oare se cheamă visători? E xistă oameni vorbăreți, oare sunt și ei visători? E xistă oameni. Oare sunt visători? U n vis, două vise, mai multe vise, un infinit de vise lăsate în visare. Acea stare de imponderabilitate în care ne desfășurăm fiecare. Suntem cu gândurile pierduți în veșnica muțenie, sau suntem activi pe modul automat. U nde suntem? Iată, întrebări care-mi săgetează străfundul sufletului. Cât e vis, cât e realitate? Î n seara aceasta am simțit nevoia să scriu pentru că sunt fericită. Nu, nu e fericirea aceea! E fericirea care te duce la visare, dar într-un mod atât de activ. Este fericirea de a face lucruri care-mi plac, de a simți că, da, fac parte dintr-o comunitate mică care-mi împărtășește pasiunea de a citi. Că reușesc să-mi expun punctul de vedere într-un mod plăcut, inteligibil și sa surprind esența trăirilor. ...
A fară e o zi de primăvară, în plină iarnă. Soarele mângâie chipurile îmbujorate, iar zarva din parc se transformă într-o veselie generalizată. Nimic nu e mai frumos, decât glasurile vesele care se aud prin geamul deschis larg, lăsând aerul să pătrundă până în coltlonul cel mai îndepărtat al camerei. Perdeaua trasă neglijent, adie ușor făcând razele de soare, firave de altfel, raze de ianuarie, să se joace pe biroul plin de hârtii. Cât ar da să le arunce pe toate, să iasă trântind ușa și să se plimbe fără vreun gând, fără o direcție, fără apăsarea aceea cumplită pe care o simte în spate de câteva zile. ”Plec, își zise nervoasă”. ”Nu, nu pot. Sunt situații pe care încă nu le-am definitivat”. ”Of!” Își pleacă fruntea spre șirurile din față, se-ncruntă furioasă la tabelele cu cifre mărunte, pe care doar ea le poate desluși. ”Of!” A erul, soarele, veselia molipsitoare care se aude din parc îî fac...