Tehnologie Amară

Cât de trist... Ieri am întâlnit un om deosebit, care în decursul timpului a fost oarecum alături de mine în clipele grele...Cred că știa... Mi-a spus doar că am voce blândă, dar în sufletul meu am devenit o femeie aspră... Am zâmbit, cred că viața m-a făcut așa... Ceea ce m-a tulburat a fost altceva...o amintire comună, un moment trist din viața mea, petrecut în urmă cu treizeci de ani. Momentul acela l-a marcat atât de tare, încât și ieri când povestea i-au dat lacrimile... S-a uitat la mine și mi-a zis că nu poate uita cât de tare s-a bucurat sora mea...atunci în dimineața aceea... M-am întors acasă am căutat în scrierile mele și am găsit: Magia clapelor... Sper să vă placă... "Când închid ochii și caut în sufletul meu găsesc  momente grele și puține momente fericite. Două lumi paralele într-una singura, doar că uneori echilibrul lor se rupe și atunci... Bunica mea...mama tatălui meu, Sofia, mi-a distrus universul copilăriei când aveam zece ani...Am urât-o din toa...

O zi grea... O zi plină de tristețe, o tristețe pe care o am în suflet și pe care nu pot să o scot... O zi în care caut cu înfrigurare o amintire cât de mică ca să-mi aducă alinare, dar nu găsesc! E ciudat cum masca e acolo pe fața mea, dar sunt momente în care tristețea răzbate prin ea și toți se uită la mine și nu știu ce să zică, nu știu cum să facă să mă determine să zâmbesc... Ascult muzică...clapele, prietenele mele din copilărie! Sunetele vrăjite ale pianului au darul acela magic de a mă liniști...dar astăzi până și ele parcă mă părăsesc. Astăzi sunt omul părăsit...dar nu mă mai întreb de ce, ci doar știu că sunt... Sentimentul este atât de puternic încât mă uit în gol și aș vrea să pot plânge, dar nu, lacrimile nu mai izvorăsc, aș vrea să strig, dar vocea nu vrea să se audă, aș vrea să plec, dar nu știu unde... Locul fără gânduri e tot acolo mă așteaptă, dar despărțirea de el e așa dureroasă încât mai bine îl evit... Când pleci de acolo...îți lași sufletul pe dealuril...

Gânduri nebune trec mii și mii și nu se mai opresc...toate sunt într-o invălmășală totală, se întrepătrund, sar, dispar, se înlănțuiesc, dansează, se întristeaza, urlă, râd...nu au nici o noimă.Cum poate gândul să fie așa? Cum poate să apară și apoi să dispară? Viteza acestuia e atât de mare incât...nimeni altcineva nu l-ar putea cuprinde, sau ințelege.  Aș vrea să închid ochii și nici un gând să nu mai fie...să fie liniște, să nu mă deranjeze nimic... Alb? Negru? Poate roșu sau de ce nu verde...în ultima vreme îmi place tot mai mult verdele...oare de ce?  Cred că rămân la verde...  Deci, să închid ochii și să fie totul verde...să nu străbată nimic verdele meu...Doar liniște, nimic altceva...Ce frumos! Cioc, cioc...ceva nu îmi dă pace...E un gând!  Pleacă de aici, strig eu la el, e liniștea mea! Nu ai ce să cauți în ea!  Gândul râde, hohotește dar...e un sunet cunoscut. Uf! Uf! Ce să fac acum? Dacă îl primesc s-a dus liniștea mea, da...

Frica...frica e cea mai cumplită! Frica de un nou început, frica de cei din jurul tău, frica de problemele pe care trebuie să le rezolvi tu și nu cel care până atunci era lângă tine, frica e cea care provoacă o așa de mare tulburare a sufletului încât uiți de încercarea în sine, care de fapt nici nu e așa de grea... Mai este ceva...dorința celuilalt de a intimida. Aici nu e vorba dacă e bărbat sau femeie, ci doar cel care în căsnicie a fost mai "puternic", acela crede că poate intimida în continuare... Și uneori reușește. Te determină să crezi că nu ești în stare de nimic, că nu o să reușești fără el, sau fără ea! E ciudat...am crezut întotdeauna că doar femeia este cea care suferă, cea înșelată, cea care este ascultătoare, mama care se dăruiește pentru familia ei, nu am putut vedea altfel lucrurile... Dar viața mi-a arătat că m-am înșelat încă o dată! Există superfemeia!!! Cea care conduce totul, cea care înșală, cea care are pretenții la tot și cea care...obține pe...

Mă încăpățânez să rămân calmă... Nimeni din jurul meu nu înțelege de ce sunt calmă, ar trebui să strig, să sparg totul, să dărâm tot, să țip până când nu aș mai avea voce... O reacție normală, dar...nu pot! Nu pot! Am avut o ieșire de genul acesta, o ieșire de zece minute! Un minut pentru fiecare din cei zece ani în care am simțit prezența...ei! Clipe de disperare...au fost multe, nenumărate. clipe când mă întrebam dacă am ceva, dacă greșesc cu ceva, dacă pot să fac ceva pentru a schimba ceva, dacă  muncesc mai mult...o să fie bine! M-am încăpățânat așa de tare că am uitat de mine, de ce îmi doream eu cu adevărat și am luptat cu toată ființa mea, cu toată energia unui om pentru ....familia mea! Sunt convinsă că asta doare cel mai rău...că se distruge ideea de familie...Dar dacă ea nu mai e de atâta timp? Familia...ciudat eu vorbesc tuturor despre familie, despre importanța familiei în societate, despre dragostea dintre cei doi soți, o dragoste bazată pe respect în primul râ...

Mă încăpățânez să par calm spre exasperarea tuturor... Dar nu sunt! Sunt un om care trece prin unul din cele mai crunte momente ale vieții: acela a unui divorț. De ani de zile sfătuiesc alți oameni în privința acestuia...dar până nu trăiești tu...nu știi nimic! Apropo de câte ori zic "nu știi nimic" îmi aduc aminte de aceeași expresie din Urzeala Tronurilor când unul dintre personajele feminine ale serialului spunea același lucru...Sensul era profund...celălalt nu înțelegea nimic din viață. Da...acum, că mă gândesc din cele cinci volume ale cărții am rămas cu această expresie în minte: "Nu știi nimic!" Revine obsedant în mintea mea, pentru că fiecare dintre noi, bărbat sau femeie, credem că le știm pe toate și nu e așa...Viața ne arată că habar nu avem de nimic! Cum poți trăi lângă cineva fară să o cunoști sau să îl cunoști? Dacă îți spune cineva din exterior acest lucru zici că nu este adevărat, tu îți cunoști atât de bine partenera de viață! Ea este fe...

Așa a început, cu întreb ări obsesiv e... - Păi e corect? De ce eu? Cuvintele dor, o durere atât de puternică încât simți că nu mai ai aer să respiri și cauți cu disperare să te agăți de ...viață, dar mintea nu te lasă, te duce înapoi la aceleași cuvinte pe care le-ai auzit...Îți frămânți mâinile iarăși și iarăși și nu reușești să spui nimic, urăști clipa aceea din tot sufletul tău... Aripi frânte...fărâmate în..bucăți atât de mici...Ai vrea să plângi, dar nici lacrimile nu ascultă de tine și te simți atât de pustiită... Cauți cu înfrigurare în ceea ce a rămas din sufletul tău...o amintire, cât de mică în care ai fost fericită... și găsești undeva ascunsă, pitită chiar... Te vezi pe tine desculță , prin ploaie, cu brațele pline de flori de câmp, cu ploaia șiroind prin părul tău lung, dar râzând la oamenii care se uitau ciudat la fata aceea de la oraș care își petrecea vara la bunici... Amintirile vin una după alta și uiți pentru câteva clipe de durere, de tot...Zâmbeșt...