Tehnologie Amară

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi. Am lăsat gândurile negre în urmă și privesc doar spre ziua de azi. Nu mâine, nu altă zi, doar azi. Ce fac azi? Cum reușesc să-mi termin toate sarcinile care vin valuri, valuri de la serviciu? Cum reușesc să mă adaptez la lumea aceasta nouă în care degetele mele nu se mai dezlipesc de tastatură? Îmi vine să râd când mă văd trecând de la un dispozitiv la altul, cum mă izolez într-o cameră și ca să nu intre nimeni mai pun și un scaun în fața ușii. Doamne ce rău am ajuns! M ă descurc, învăț din mers, dar îmi lipsește pregătitul de dimineață, întâlnirea, povestea și zâmbetul acela de la prima oră care dispărea după zece minute. Îmi lipsesc tocurile. Mă tot distrez eu spunându-mi că o să ies îmbrăcată elegant ca să fac sport, dar normal că nu o fac...mi-e prea lene. Singurul lucru care am reușit să mi-l impun a fost să ies din pijama. Și să-mi fac un program pe ore cu tot ce am de rezolvat. Merge, vă spun eu. Gândirea e alta, tonusul e...

La mulți ani, mie! Trei ani de muncă. Frumoasă,  deosebită, pentru sufletul meu. Când am început aveam cu totul altă viziune asupra acestui blog. Și un an am lucrat la povestea aceea. Apoi, viața mea s-a schimbat și normal s-a schimbat și modul meu de a scrie. Dacă e bine sau nu...habar nu am. Nu vreau să-mi fac reclamă și nici să am reclame neaparat. Am avut...😂 O poveste haioasa. Mai mult de un an cand "am câștigat " 5 euro. La un moment dat, pac! S-a închis. Păi? Răspunsul: nu trebuie să vă dăm explicații. Mă uit și eu să văd ce e...a fost ceva mai multă activitate. Bine...zic. Am avut 5 euro, nu mai sunt. Asta e. Rămân eu cu mine.😂 Ce-am avut, ce-am pierdut. De atunci fac reclamă numai la ceea ce îmi place. Tare, nu? Scrisul îmi aduce liniște. Cuvintele îmi mângâie sufletul. Am citit în seara aceasta o poveste cu niște broscuțe țestoase care trebuiau să ajungă într-un vârf.  Unele au ajuns aproape, dar auzind ca de pe margine li se strigă: nu vei reuși, ...

S untem în țara lui Papură-Vodă! Avem responsabilitate, dar n-avem. Stăm acasă, dar nu stăm. Înțelegem, dar nu pricepem Facem lucruri, dar dacă nu...nu-i nimic. Spunem, dar putem să fim muți că nu contează. Lucrăm, dar nu contează. Și uite așa lista poate continua la infinit. Voi mai pricepeți ceva? Până acum în învățământ trebuia, obligatoriu, să se facă tone de hârtii. Nu conta munca la clasă, nu conta faptul că reușeai într-un fel sau altul să ajuți copii să vină la școală. Nu. Nimic. Verificare la hârtii. Ai hârtii? Ești grozav. Nu ai...vai de mama ta! E. ..Uite cum se schimbă totul. Nu hârtii. Legătură cu elevii. On-line. De parcă te-au instruit ei câțiva ani să faci asta. Nici măcar ani nu trebuia, acolo câteva zile. Nimic. Noroc pe unii că au mai făcut cursuri on-line și atunci mai au habar. Învață repede. Responsabilitate? Cine îi învață pe elevi să lucreze? Îmi spuneți? Părinții? Păi aceștia știu? Ei trebuie să se gândească la ziua de mâine: servici...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Nu mai vreau să fiu îngrijorată de situația aceasta și refuz să cred că mor imediat dacă ies afară. Intr-un cuvânt: m-am săturat să mă ascund în casă de frică. Așa că... Zis și făcut. Ies zilnic la activitate fizică și la cumpărături.  Privesc cerul, pomii înfloriți și iarba necălcată din parcuri. Îmi pun masca, doar când intru în spații închise. Pe stradă...aer! Cât mai mult. Nu, nu am luat-o razna. Trebuie să trăim cu frica în sân? O să mor de frică înaintea răcelii. Și încă un lucru foarte important: am nevoie de soare! Imunitatea mea e la pământ după zile întregi de stat în casă, cum să mă întorc la serviciu? Vedeți? Avem nevoie de aer. Și avem nevoie de speranță. Cum am stat o oră afară, cum am zâmbit mai mult, am muncit cu spor, am făcut 10 lucruri într-un timp scurt. Nu TV, nu știri, nu frică. Doar viață, pur și simplu. Doar viață. Pentru voi,      T. A.

D epărtarea fizică de cei dragi este tot mai grea. Acum când tehnologia e tot mai avansată, când avem lucruri care altă dată păreau imposibile, nu avem persoanele dragi lângă noi. Cum să nu-ți strângi în brațe copilul? Cum să nu-ți săruți mama? Cum să nu-i  ștergi lacrimile copilului? Cum să nu săruți mâinile muncite ale mamei tale? D epărtarea aceasta socială este cel mai dificil lucru pe care-l trăim. Suntem nevoiți să stăm departe și din motive raționale acceptăm, dar sufletul nostru plânge cu lacrimi amare. Oare vom învăța ceva din această lecție? C a mamă am acceptat depărtarea copilului, pentru maturizarea lui, pentru că știu că există un moment în care acesta își ia "zborul" din familie, pășește în propria viață cu avânt de tinerețe. Momentul poate fi mai devreme sau mai târziu. Nu contează. Singurul lucru care contează cu adevărat este să fii capabil să-l eliberezi pentru a-și trăi viața, a face propriile greșeli sau a se bucura de realizările lui. A stăzi...

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet. Păstrăm în suflet amintiri frumoase din momente speciale ale vieții. Le revedem în minte la intervale de timp și emoția este la fel de puternică. C ele mai frumoase, sensibile și deosebite momente pe care le-am trăit sunt momentele petrecute împreună cu cei doi copii ai mei. Două mogâldețe de om care mi-au schimbat definitiv viața. Fiecare zâmbet de pe fața lor mi-a săltat sufletul în fericire, fiecare tristețe mi-a dărâmat inima. Oare ei vor uita iubirea care i-a înconjurat de la primele momente ale vieții lor? M ă gândeam astăzi cât de mult m-am jucat cu băiatul meu și cât de mult i-am citit. Avea foarte multe jocuri educative, logice care ne puneau mintea la contribuție. Tot timpul meu era timpul lui. De mic a fost un șmecher. A făcut în așa fel încât ne-am topit inima cu totul. P rima lui baie a fost o adevărată aventură. Pregătește apa: nici prea caldă, nici prea rece. Nu exista termometru de apă, sau dacă exis...

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi...visătoare. Timpul trece prea repede, iar eu îmbătrânesc. Astăzi simt anii cum îmi apasă pe umeri, mai mult decât în alte zile. Poate este efectul carantinei. Sunt de 40 de zile în casă și timpul, orele, minutele, clipele trec din ce în ce mai greu. Oricât de mult mă străduiesc să fac lucruri care îmi fac plăcere: citit, scris, cântat la pian, gătit, sport, jocuri cu ai mei...tăcerea, tristețea și meditația revine în valuri, valuri. E ste un timp în care suntem toți prinși în înfruntarea amintirilor. O retrospectivă a vieții. Ce poate fi mai greu? Amintirea e o poartă spre trecut. În ultimii trei ani am încercat să iau viața pas cu pas, să privesc doar înainte pentru că amintirile îmi făceau mai mult rău decât bine. Am muncit de dimineață până seara în dorința "minunată" de a uita. Și am reușit. Până acum. D ar viața mi-a oferit un timp al introspecției. Așa că vrând-nevrând trebuie să-mi aduc aminte de momente fr...