Treceți la conținutul principal

Postări

Reconectare la umanitate

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet. Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi. Î n ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate.   M ă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...

Dacă aș fi...

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu. A m lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „ Of, iarăși ai uitat de blog!” U n alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți 😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaip...

Roboți sau marionete?

M i-am prins flori de câmp în păr și privesc spre voi. Nu cu bucurie, nici cu tristețe, nici veselie, nici fericire. Doar privesc. Am lipsit o perioadă din motive tehnice. Se mai întâmplă, cred. Oarecum s-au rezolvat... M ă tot întreb când vom învăța din greșelile noastre? Când nu mai repetăm aceleași și aceleași greșeli? Când nu mai urâm fără rost pe cei care nu ne îndeplinesc dorințele egoiste? Când ne maturizăm suficient pentru a ridica privirea și a merge mai departe? T imp peste timp... Nimic nu ne aduce înapoi fericirea pierdută.  Nimic nu ne mângâie sufletul în durerea pierderii iubirii.  Nimeni și nimic.  De câțiva ani de zile aud mereu același lucru: Viața merge mai departe! Și...da, e adevărat.  Nu, nu înseamnă că este plăcut. Nu înseamnă că este ușor. E u tot râdeam de o vreme și spuneam: Nu, nu suntem roboți! Gândim, vorbim, luăm decizii. Bune, rele, nu contează, le luăm. A venit, însă, coronavirusul și viața noastră a tuturor a fost dată peste cap. ...

Un loc sub soare

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu tristețe. Mi-e dor să scriu, dar nu reușesc să mă acomodez la programul de acasă. Serviciul de acasă mi se pare cea mai idioată idee. Dacă sunt acasă, trebuie să fac muncile de acasă și să mă odihnesc! Așa îmi dictează ceva din minte. Sau așa e setat acolo sus. 🙂 Oricât îmi doresc să resetez nu reușesc. Î ncep să lucrez de la 7,30 dar nu reușesc să termin decât târziu în zi, pentru că oricât de mult vreau să nu mă opresc, nu reușesc. Trebuie să verific copilul...face teme? Se joacă? Trebuie să încălzesc mâncarea, sau să o fac!🤔 Trebuie să șterg puțin praful, că de...îl văd! Și uite așa tot pauze, pauze, pauze. M ă gândeam astăzi că sunt oameni fericiți care lucrează de acasă, care nu și-au dorit niciodată să meargă undeva la serviciu. Și încercam să găsesc motivele lor, așa ca să mă încurajez și să-mi dau cumva speranță. 1. Cred că e libertatea. Libertatea de a face munca în pijama. Libertatea de a te trezi la 12. Liber...

Doar...supărare?

Nu știu cum sunteți voi, dar eu mai am puțin și ... Fără cuvinte. Cei care urmăriți relatările mele știți deja că doar când sunt supărată nu mai am cuvinte. Și chiar sunt. Păi încerc de 2 luni să mă educ, să fiu calmă, calmă să accept tot ce ni se zice, deși mintea mea logică îmi spune că nu e chiar așa. Încerc să dau speranță celor din jur, să-mi educ răbdarea... Măi, dar până când? Aștept soluții. Aștept decizii concrete, nu abureli. Și da, am așteptări, așa ca un simplu cetățean al țării acesteia. De ce să nu am? Muncesc AICI. Cotizez AICI. Fac voluntariat AICI. Imi cresc copii AICI. Și nu pot să am așteptări? Vreau să văd ceva concret, nu povești, nu certuri. Nu mă interesează certurile lor și acuzațiile, mă interesează faptul că stau de 2 luni în casă ca să nu pun presiune pe sistemul medical. Serios? Dar de ce? Sistemul medical de ce să nu mă vindece? Ha? De ce să nu primesc tratament dacă am nevoie? Sau alții? Nu am nimic cu oamenii care pleacă- vin. Dar ei...

Realitate contorsionată

I zolarea aceasta forțară ne-a transformat pe toți. Nimic nu o să mai fie cum a fost. Întâlnesc cunoscuți atunci când ies scurt pentru cumpărături, care-mi spun: Aștept ziua de 15 mai. Cum să le iau speranța? Ei cred că dacă e ziua de 15 mai toți își reiau activitățile de acolo de unde le-au întrerupt. Greșit. Total greșit. Acea realitate nu mai există. S-a evaporat. Din 15 mai continuăm realitatea existentă, o realitate contorsionată din punctul meu de vedere. M entalitatea trebuie să se schimbe: să avem grijă mai mult unde mergem, cu cine interacționăm, să ne protejăm, să ocolim locurile aglomerate, să avem permanent grijă la igiena mâinilor și să înțelegem că nimic nu va mai fi la fel. S untem obosiți de atâta stat în casă. Obosiți sufletește. Ne dorim din tot sufletul libertate. O libertate completă în care să facem ceea ce ne dorește sufletul la orice oră. Dar această libertate a dispărut. Î ncerc să fiu optimistă și să mă gândesc la o perioadă de câteva luni....da...

Cu gândul la Nichita

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi. Am lăsat gândurile negre în urmă și privesc doar spre ziua de azi. Nu mâine, nu altă zi, doar azi. Ce fac azi? Cum reușesc să-mi termin toate sarcinile care vin valuri, valuri de la serviciu? Cum reușesc să mă adaptez la lumea aceasta nouă în care degetele mele nu se mai dezlipesc de tastatură? Îmi vine să râd când mă văd trecând de la un dispozitiv la altul, cum mă izolez într-o cameră și ca să nu intre nimeni mai pun și un scaun în fața ușii. Doamne ce rău am ajuns! M ă descurc, învăț din mers, dar îmi lipsește pregătitul de dimineață, întâlnirea, povestea și zâmbetul acela de la prima oră care dispărea după zece minute. Îmi lipsesc tocurile. Mă tot distrez eu spunându-mi că o să ies îmbrăcată elegant ca să fac sport, dar normal că nu o fac...mi-e prea lene. Singurul lucru care am reușit să mi-l impun a fost să ies din pijama. Și să-mi fac un program pe ore cu tot ce am de rezolvat. Merge, vă spun eu. Gândirea e alta, tonusul e...