Tehnologie Amară

     Î mi port degetele pe clapele pianului și mă gândesc cu emoție la clipele care trec peste mine, se cern. Am pierdut acel acasă și oricât l-am căutat nu l-am mai găsit. M-am destrămat în vântul primăverii, am călătorit pe nori, vărsând lacrimi amare ca ploaia de vară, am respirat pe frunze de toamnă și m-am rătăcit prin zăpezile sufletului meu. Nimic nu a mai fost la fel. Timpul a trecut... Am învățat să mă bucur de zăpada așternută. A m râs sau plâns pe pianul trist, că-mi fac sau nu-mi fac timp, să-i ating clapele. M -am „înțelepțit”, sau nu, încercând mereu să descopăr lucruri noi, să studiez, să cercetez. Viața nu e așa cum ne-o imaginăm, ci e... Haotică. Nebună. Veselă. Distrusă. Lacrimi. Fericire. Câte și mai câte! S ă așterni cuvinte e ușor, să le faci inteligibile, e mai greu.  Î mi imaginez uneori că suntem într-un dans nebun și ne învârtim până când nu mai avem suflu și nu încetăm, pentru că nu avem unde să ne odihnim, așa că soluția e să dansezi, sau s...

       P rivesc spre voi cu bucurie! De multă vreme mi-am dorit să deschid unealta mea veche, de scris. Nu vreau să scriu de pe nimic altceva, cred că sunt legată sentimental de fiecare tastă, pe care s-au imprimat cuvintele mele, dar și suferințele și bucuriile vieții atunci, când au fost.  T impul nu-mi mai ajunge!       Z ilele trecute, fiică-mea mi-a spus senină: „M-aș bucura dacă ai mai scrie!” M-am uitat uimită la ea. Nici acum nu am îndrăznit să o întreb dacă a citit, sau nu, ceea ce am scris, am privit în tăcere și mi-am propus că dacă reușesc să-mi termin lucrările întârziate, atunci deschis laptopul meu antic și chiar dacă e ciudat să lucrez pe el, după atâta timp, voi încerca să scriu ceva, pentru ea, pentru mine, pentru voi.      I ată-mă aici în fața albului imaculat al foii, întrebându-mă ce să vă spun, sau cum să pun în scris ploaia de vară care este în sufletul meu de o vreme. Astăzi chiar la asta mă gândeam, că...

S tarea aceasta între visare și trezvie, oare există? E xistă oameni care visează. Oare se cheamă visători? E xistă oameni vorbăreți, oare sunt și ei visători? E xistă oameni. Oare sunt visători? U n vis, două vise, mai multe vise, un infinit de vise lăsate în visare. Acea stare de imponderabilitate în care ne desfășurăm fiecare. Suntem cu gândurile pierduți în veșnica muțenie, sau suntem activi pe modul automat.  U nde suntem? Iată, întrebări care-mi săgetează străfundul sufletului. Cât e vis, cât e realitate? Î n seara aceasta am simțit nevoia să scriu pentru că sunt fericită. Nu, nu e fericirea aceea! E fericirea care te duce la visare, dar într-un mod atât de activ. Este fericirea de a face lucruri care-mi plac, de a simți că, da, fac parte dintr-o comunitate mică care-mi împărtășește pasiunea de a citi. Că reușesc să-mi expun punctul de vedere într-un mod plăcut, inteligibil și sa surprind esența trăirilor.                  ...

       A fară e o zi de primăvară, în plină iarnă. Soarele mângâie chipurile îmbujorate, iar zarva din parc se transformă într-o veselie generalizată. Nimic nu e mai frumos, decât glasurile vesele care se aud prin geamul deschis larg, lăsând aerul să pătrundă până în coltlonul cel mai îndepărtat al camerei. Perdeaua trasă neglijent, adie ușor făcând razele de soare, firave de altfel, raze de ianuarie, să se joace pe biroul plin de hârtii. Cât ar da să le arunce pe toate, să iasă trântind ușa și să se plimbe fără vreun gând, fără o direcție, fără apăsarea aceea cumplită pe care o simte în spate de câteva zile. ”Plec, își zise nervoasă”. ”Nu, nu pot. Sunt situații pe care încă nu le-am definitivat”. ”Of!” Își pleacă fruntea spre șirurile din față, se-ncruntă furioasă la tabelele cu cifre mărunte, pe care doar ea le poate desluși. ”Of!”                    A erul, soarele, veselia molipsitoare care se aude din parc îî fac...

  O riunde ești, nu ești aici.    N u ești în sufletul meu, nu ești în mintea mea, nu ești... exiști, dar unde? Z bori spre sufletul meu, doar că inima uneori nu primește și nu dăruiește... O riunde ești, nu ești lângă mine. M i-am prins flori în păr și privesc spre voi, senin, cu un zâmbet abia ivit pe față. Uneori uit să scriu o perioadă de timp, dar scrisul nu uită de mine și mă cheamă în fiecare clipă și scriu în fiecare zi cu o cerneală invizibilă înșirând rânduri, rânduri, cuvinte doar de mine știute într-o rânduială meticuloasă. Totul este notat în amintirile mele și pus la păstrare, pentru timpuri când deschid unealta de scris, o șterg cu atenție de firele de praf așternute asemeni fulgilor de nea, țesând o imagine a perfecținii într-o lume uitată și apoi, deschid cu atenție și mângâi fiecare literă ștearsă ici-colo de prea mult folosință și notez pas cu pas cuvinte, idei răsfrânte în sentimente. Timpul trece peste mine și simt cum mă întorc la vremea în care clip...

       Î ncercăm să fim. Să fim noi. În fiecare clipă a vieții noastre. Ascundem oare sub trăsăturile feței adevărata fire? Zâmbim și cei din jur ne văd fericiți? Plângem sau lăcrimăm și cei care ne observă spun ”Vai ce supărat e!” Ne furișăm prin viață cu zâmbete false, cu prietenii închipuite, cu relații făcute din interes, cu...câte și mai câte! Dar noi, noi unde suntem? Cum viiem? ( cred că inventez cuvinte, dar pare atât de potrivit aici)       A ți uitat? Am uitat?                                                                                                                                          ...

       Cine ești în lumea aceasta mare? Unde îți dorești să fii peste o clipă, o zi sau un an? Cum reușești să înfrunți fiecare zi din viață? Cu privirea plecată în înfrigurarea sufletului sau zâmbind senin spre cerul îmbujorat al dimineții?      Cine ești tu? În mulțimea destinelor ne pierdem, ne micșorăm până la un fir de suflet tremurat. Cum îți învingi teama de nou și răzbați deasupra inimii? Încredere înzecită în gândul tău răzleț, care străbate nemărginirea lumii.      Cine este el? Fantasmă a proprilor emoții, trăiri agățate în gânduri deșirate pe covorul vieții. Idei risipite în vântul primăvăratec, idei cu sens și fără sens, în îngemănare absurdă a senzațiilor, a simțirii, a trăirii la limită. Cu sens. Fără. Azi. Ieri. Mâine.      Cine suntem noi? Suflete îngemănate în dureri neștiute, în speranțe deșarte, în inimi pustiite de doruri nenumărate. Un gând, o idee încrezătoare, aducătoare de speranțe. Împărtășite...

 U neori mă întreb de unde-mi izvorau cuvintele în perioada aceea de scris intens. Poate pentru că atunci eram atât de hotărâtă să scriu, încât totul se înșira fără niciun efort. Apoi, viața a prins alt contur și m-am pierdut pe mine, încă o dată.  De atâtea ori ne dorim să facem lucruri pentru noi, strict pentru noi, dar tot timpul intervine ceva și te lași pe ultimul loc. Oare...să ajut și pe acela, apoi pe...acela și tot așa te destrami în acțiunile tale și te pierzi în treburi de zi cu zi, în stres și agitație din toate părțile. Cel mai greu este să închizi ochii, iar  când în sfârșit atingi perna cu fruntea și să te întrebi: Ce am făcut eu pentru mine, astăzi? Am râs măcar cinci minute?Am citit o carte, din cele trei începute încă din vară? M-am plimbat 30 minute și am privit natura în frumusețea ei de toamnă? Nu ...nu am făcut nimic din toate acestea și simt cum întreaga mea ființă se destramă în fire de praf. Unde este cea care-și dorea să aștearnă cuvintele pe hâ...

       A rc peste timp, peste sentimente, peste trăiri.                                                                                        O ricât de mult vrem să ne reconectăm la viața pe care am trăit-o înainte de oprirea în loc a lumii (Știți voi!), nu reușim. Sunt două pespective diferite. Stați o clipă și priviți în oglindă. Prima data din partea stângă, apoi din partea dreaptă. Vedeți același lucru? Cele două imagini sunt aproape identice. Aproape. Mici detalii le fac diferite. Aceste detalii ne îndepărtează așa de mult de lumea și timpul petrecut înainte și de ceea ce trăim acum. Infinit de mult. Schimbări peste schimbări.      L umea s-a schimbat, oamenii s-au schimbat, copii s-au schimbat și ei. Totul e altfel, nimic nu mai...

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet larg.  T impul zboară și iarăși am intrat într-un ritm nebun al vieții din care este așa de greu să ieși și să faci strict ce-ți place. Încă nu-mi dau seama dacă sunt oameni care se trezesc dimineața și după ce-și beau cafeaua sau ceaiul lucrează numai și numai ceea ce le place. Societatea în care trăim ne închistează, ne pune limite în aspirațiile noastre. Sau limitele ni le punem noi? Cred însă, că de cele mai multe ori oamenii din jurul nostru zidesc garduri în jurul nostru tăind fiecare aspirație, fiecare dorință sau încercare de a merge mai departe cu o ură brăzdată de zâmbete batjocoritoare. Doar așa, pentru că pot! C u egoism, pătrunși de un așa zis "spirit civic". "Nu, nu trebuie să zbori, nu trebuie să ieși din rând. Nu, nu trebuie să visezi, nu trebuie să-ți deschizi aripile și să zbori! Zborul îți face rău...poți să cazi, poți să te rănești, poți să mori..." Câte și mai câte motive, pentru a-și justi...

Am revenit! Greu, chiar greu. Situația aceasta de panică generală m-a determinat să mă opresc din scris pentru o perioadă de timp. Să-i dau timpului, timp! Se pare însă că degeaba vreau să treacă timpul, pentru că oamenii se schimbă și viața este diferită. Singurul lucru pe care-l pot face este să accept realitatea așa cum este ea și să merg înainte.  Foarte interesat este faptul că am crezut preț de câteva luni că oamenii ar putea fi mai buni, că în fața unui pericol se schimbă mentalitatea... Nu s-a întâmplat asta, din păcate. Este și mai rău.  Frică, invidie, răutate, abuz... Mă întreb cum pot rezista într-o astfel de lume? Cum să-mi educ copii? Cum să mă uit în ochii celor care îmi zâmbesc, deși m-au trădat?  Într-o astfel de lume cuvintele "nu s-au mai scurs" pe hârtie. Au făcut grevă!  Astăzi...E timpul! Timp pentru a așterne cuvinte, pentru a amesteca literele într-o ordine știută numai și numai de mine, a arunca în sus tristețea și furia și a reveni "fata cu ...

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi gânditoare. C iteam zilele trecute într-una dintre cărțile lui Nichita Stănescu următoarele cuvinte:  „Moartea nu cutremură pe nimeni. Sentimentul morții este echivalent cu spaima”. Cât adevăr! M oartea în sine nu ne prea atinge sufletul. Auzim în fiecare zi numărul celor care au murit. La început am avut o tresărire, milă pentru acei oameni, astăzi, după atâtea luni, ei sunt doar numere. Numere fără viață într-o statistică pe care o urmărim vrând-nevrând. Doar când unul dintre numerele acelea se transformă în cineva cunoscut atunci te cutremuri. Îți reevaluezi viața și te gândești iarăși să nu mai lași lucrurile să curgă pe lângă tine, ci să te bucuri de fiecare moment. Așa cu simplitate, fără fast, fără nimic spectaculos. D ar viața te învârte, te întoarce de pe o parte pe cealaltă și nu-ți dă timp să privești cu simplitate totul. Lucrurile din jurul tău se complică, apar tot felul de probleme care-ți întunecă gândurile și te obosesc...

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi tăcută.  Viața aceasta este ciudată. Fiecare zi vine cu multiple provocări, iar timpul pentru ceea ce îmi place cu adevărat nu-mi mai ajunge.  E un timp greu, cu o copleșitoare responsabilitate față de cei din jur și față de propria persoană. Orice ai face, orice serviciu ai s-au schimbat regulile „jocului”.  Mă simt ca în prima zi de muncă, sau mai degrabă în primul an de muncă din viața mea.  Dorința este, vreau să fac totul perfect, dar nu mai sunt cea din urmă cu atâția ani... Lipsește tinerețe, lipsește bucuria de a merge la muncă, lipsește zâmbetul acela de pe fața mea.  Ce folos să zâmbesc dacă masca-mi ascunde zâmbetul?  Lipsește apropierea dintre persoane, lipsesc gesturile specifice care ne definesc omenia.                                                     Z ile de toamnă ...

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet. Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi. Î n ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate.   M ă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu. A m lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „ Of, iarăși ai uitat de blog!” U n alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți 😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaip...

M i-am prins flori de câmp în păr și privesc spre voi. Nu cu bucurie, nici cu tristețe, nici veselie, nici fericire. Doar privesc. Am lipsit o perioadă din motive tehnice. Se mai întâmplă, cred. Oarecum s-au rezolvat... M ă tot întreb când vom învăța din greșelile noastre? Când nu mai repetăm aceleași și aceleași greșeli? Când nu mai urâm fără rost pe cei care nu ne îndeplinesc dorințele egoiste? Când ne maturizăm suficient pentru a ridica privirea și a merge mai departe? T imp peste timp... Nimic nu ne aduce înapoi fericirea pierdută.  Nimic nu ne mângâie sufletul în durerea pierderii iubirii.  Nimeni și nimic.  De câțiva ani de zile aud mereu același lucru: Viața merge mai departe! Și...da, e adevărat.  Nu, nu înseamnă că este plăcut. Nu înseamnă că este ușor. E u tot râdeam de o vreme și spuneam: Nu, nu suntem roboți! Gândim, vorbim, luăm decizii. Bune, rele, nu contează, le luăm. A venit, însă, coronavirusul și viața noastră a tuturor a fost dată peste cap. ...

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu tristețe. Mi-e dor să scriu, dar nu reușesc să mă acomodez la programul de acasă. Serviciul de acasă mi se pare cea mai idioată idee. Dacă sunt acasă, trebuie să fac muncile de acasă și să mă odihnesc! Așa îmi dictează ceva din minte. Sau așa e setat acolo sus. 🙂 Oricât îmi doresc să resetez nu reușesc. Î ncep să lucrez de la 7,30 dar nu reușesc să termin decât târziu în zi, pentru că oricât de mult vreau să nu mă opresc, nu reușesc. Trebuie să verific copilul...face teme? Se joacă? Trebuie să încălzesc mâncarea, sau să o fac!🤔 Trebuie să șterg puțin praful, că de...îl văd! Și uite așa tot pauze, pauze, pauze. M ă gândeam astăzi că sunt oameni fericiți care lucrează de acasă, care nu și-au dorit niciodată să meargă undeva la serviciu. Și încercam să găsesc motivele lor, așa ca să mă încurajez și să-mi dau cumva speranță. 1. Cred că e libertatea. Libertatea de a face munca în pijama. Libertatea de a te trezi la 12. Liber...

Nu știu cum sunteți voi, dar eu mai am puțin și ... Fără cuvinte. Cei care urmăriți relatările mele știți deja că doar când sunt supărată nu mai am cuvinte. Și chiar sunt. Păi încerc de 2 luni să mă educ, să fiu calmă, calmă să accept tot ce ni se zice, deși mintea mea logică îmi spune că nu e chiar așa. Încerc să dau speranță celor din jur, să-mi educ răbdarea... Măi, dar până când? Aștept soluții. Aștept decizii concrete, nu abureli. Și da, am așteptări, așa ca un simplu cetățean al țării acesteia. De ce să nu am? Muncesc AICI. Cotizez AICI. Fac voluntariat AICI. Imi cresc copii AICI. Și nu pot să am așteptări? Vreau să văd ceva concret, nu povești, nu certuri. Nu mă interesează certurile lor și acuzațiile, mă interesează faptul că stau de 2 luni în casă ca să nu pun presiune pe sistemul medical. Serios? Dar de ce? Sistemul medical de ce să nu mă vindece? Ha? De ce să nu primesc tratament dacă am nevoie? Sau alții? Nu am nimic cu oamenii care pleacă- vin. Dar ei...

I zolarea aceasta forțară ne-a transformat pe toți. Nimic nu o să mai fie cum a fost. Întâlnesc cunoscuți atunci când ies scurt pentru cumpărături, care-mi spun: Aștept ziua de 15 mai. Cum să le iau speranța? Ei cred că dacă e ziua de 15 mai toți își reiau activitățile de acolo de unde le-au întrerupt. Greșit. Total greșit. Acea realitate nu mai există. S-a evaporat. Din 15 mai continuăm realitatea existentă, o realitate contorsionată din punctul meu de vedere. M entalitatea trebuie să se schimbe: să avem grijă mai mult unde mergem, cu cine interacționăm, să ne protejăm, să ocolim locurile aglomerate, să avem permanent grijă la igiena mâinilor și să înțelegem că nimic nu va mai fi la fel. S untem obosiți de atâta stat în casă. Obosiți sufletește. Ne dorim din tot sufletul libertate. O libertate completă în care să facem ceea ce ne dorește sufletul la orice oră. Dar această libertate a dispărut. Î ncerc să fiu optimistă și să mă gândesc la o perioadă de câteva luni....da...

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi. Am lăsat gândurile negre în urmă și privesc doar spre ziua de azi. Nu mâine, nu altă zi, doar azi. Ce fac azi? Cum reușesc să-mi termin toate sarcinile care vin valuri, valuri de la serviciu? Cum reușesc să mă adaptez la lumea aceasta nouă în care degetele mele nu se mai dezlipesc de tastatură? Îmi vine să râd când mă văd trecând de la un dispozitiv la altul, cum mă izolez într-o cameră și ca să nu intre nimeni mai pun și un scaun în fața ușii. Doamne ce rău am ajuns! M ă descurc, învăț din mers, dar îmi lipsește pregătitul de dimineață, întâlnirea, povestea și zâmbetul acela de la prima oră care dispărea după zece minute. Îmi lipsesc tocurile. Mă tot distrez eu spunându-mi că o să ies îmbrăcată elegant ca să fac sport, dar normal că nu o fac...mi-e prea lene. Singurul lucru care am reușit să mi-l impun a fost să ies din pijama. Și să-mi fac un program pe ore cu tot ce am de rezolvat. Merge, vă spun eu. Gândirea e alta, tonusul e...